Brunhilde Pomsel a părăsit această lume în luna ianuarie a acestui an, chiar în ziua în care lumea, mai exact o mică parte a ei, comemora eliberarea lagărului de la Auschwitz-Birkenau, amintindu-și de victimele ororilor. Pomsel împlinea 106 ani şi cine ştie dacă sufletul îi era împăcat sau chinuit de regrete şi remuşcări în acele momente de sfârşit de existenţă? A mai avut însă timp să se destăinuie posterităţii într-un interviu lung de cam 30 de ore, pe care se bazează o peliculă intitulată « Ein deutsches Leben ». Am avut ocazia să o văd cu câteva zile în urmă, mulţumită unei cunoștințe dispuse să-mi împrumute discul cu înregistrarea convorbirii.

În contextul realității europene, dar nu numai, ale acestei perioade tulburate (criză economică mondială, terorism, șomaj, rasism, refugiați, șomaj, contradicţii interne şi externe, progresul tehnic cu efecte imprevizibile etc ,etc.) filmul prezentat şi cu  titlul ,,A German Life” devine un document istoric remarcabil, cu o semnificaţie de netăgăduit.

Brunhilde Pomsel, secretara lui Goebbles

La vârsta de 31 de ani, în perioada când lucra ca dactilografă la staţia de radio finanţată de statul german, Brunhilde Pomsel a fost contactată de o persoană care i-a inspirat încredere, propunându-i un loc de muncă la Ministerul Propagandei. Fiindcă postul era bine plătit, iar biroul se afla pe celebrul bulevard Unter den Linden, în elegantul centru al  Berlinului, femeia n-a stat prea mult pe gânduri înainte de a accepta generoasa ofertă. Astfel a devenit Pomsel secretara personală a lui Joseph Goebbels, cel care stătea în fruntea instituţiei. Întrebările pe care şi le pune acest filmdocument,  realizat de trei tineri cineaşti din Austria şi Germania, precum şi întrebărilor celor care îl urmăresc mi se par deosebit de actuale (ştiu mă repet) şi mărturisesc că nu multe din producţiile aparţinătoare genului reuşesc pomenita performanţă, chiar dacă acesta pare să le fie ţelul.

În ziua când realizatorii lui ,,A German Life” au întâlnit-o pe Brunhilde Pomsel pentru prima oară, ea împlinise vârsta de 101 de ani şi după spusele lui Christian Krönes, unul dintre cei trei regizori şi iniţiatori ai proiectului, a fost nevoie de un timp relativ îndelungat pentru a o convinge să-şi exprime gândurile într-un mod ceva mai liber, lipsit de chinuitoarea încordare de până atunci, care îi cuprinsese pe reprezentanţii  ambelor părţi.

Privind de extrem de aproape expresia feţei femeii,în special ochii care îşi pierduseră capacitatea de a vedea, dar nu şi cea de a fi expresivi, spectatorul reuşeşte să se convingă de sinceritatea fostei secretare, precum şi de luciditatea cu care ea priveşte şi analizează evenimentele. Atât cele istorice, cât şi cele care au loc chiar în momentele filmării.

Nu cred că Brunhilde Pomsel şi-a dezvăluit chiar toate secretele cu ocazia interviului. Se prea poate ca o parte din ele să fi fost ascunse cu grijă de restul lumii, poate chiar şi de prieteni apropiaţi sau membrii familiei.

Într-un mod evident, care i-ar putea deranja pe spectatorii mai sensibili (sau mai implicaţi în temă) ,Brunhilde Promsel prioritează emoţiile personale, ca de exemplu cele exprimate în secvenţa în care ea îşi aminteşte de moartea copiilor lui Goebbels. Durerea pe care cuvintele sale le emană, ca şi expresia feţei brăzdată de nenumărate riduri, pare incomparabil mai adâncă  decât cea provocată de victimele camerelor de gazare sau de felul în care a fost executată Sophie Schöll, pentru crima de a fi distribuit nişte manifeste anti-naziste. (,,Bieţii tiner, lichidaţi din cauza unor afişe” spune Pomsel, parcă într-o doară.)

Florian Weigensamer, partenerul lui Krönes în realizarea peliculei, subliniază: « Intenţia noastră nu a fost demascarea unei naziste în persoana Brunhildei Pomsel. Aparent, ea nu a fost o nazistă. »

Se  poate ,cred eu.Din cele declarate de această persoană, care a stat atât de aproape de Goebbels în acele clipe, reiese că rolul său a fost infim, lipsit de orice importanţă. Într-una din scene ea susţine că nu a auzit de Holocaust decât mult mai târziu, prea târziu. Totuşi, într-o discuţie avută loc după ce i s-a dat ocazia să vizioneze filmul terminat, ea a făcut o declaraţie surprinzătoare: « Cât de important ar fi ca cineva să te facă să priveşti într-o oglindă, înainte de a-ţi da sufletul, dându-ţi posibilitatea să  recunoşti greşelile pe care le–ai comis. »

Concluzia este, oricum, cea auzită de prea multe ori: Credeţi-mă, nu am făcut altceva decât să dactilografiez în biroul lui Goebbels! »

O frază pe care o mai auzim şi astăzi, frecvent, în diferite forme şi limbi. Uneori, ne trezim spunând noi înşine grozăvii asemănătoare, fără să le observăm absurditatea. Iar cei care ar îndrăzni să ne pună în faţă oglinda, în speranţa că vom înţelege că greşim, par să fie prea puţini – şi prea neputincioşi.

Brunhilde Pomsel a fost printre puţinii martori la momentele finale ale lui Hitler în bunkerul de la Berlin. Capturată de soldaţii Armatei Roşii, ea a petrecut cinci ani în tabere de prizonieri.

George Farkas