Ieri era încă o tristă așteptare. Azi a devenit o tristă realitate. Pentru câteva zile se vor liniști spiritele și poate buna cuviință va pune surdina pe ”țambalul” strident al vociferărilor publice. Dar societatea românească atât de divizată, atât de pestriță și atât de nemulțumită cu ea însăși  în scurt timp va reveni la obișnuitele metehne și va continua cu disperare să caute un ”țap ispășitor.”.

Cu câteva zile înainte…

Mare agitație mare !!! Parlamentul României este într-o nemaiîntâlnită fierbere și asta tocmai în zilele premergătoare celei mai importante zile de sărbătoare națională, Ziua Unirii. De fapt această zi aleasă (după opinia mea modestă:) în mod nefericit în perioada incertă de după revoluția din 1989, a generat – de la începuturile sărbătoririi ei – mai  mult vrajbă decât armonie cum ar fi fost normal să așteptăm de la această zi care de fapt se poate denumi simbolic, Ziua de Naștere a României moderne  Ar fi fost de așteptat ca această zi să fie cea a împăcării tuturor cetățenilor ţ ării, măcar o dată pe an pentru măcar o singură zi. Un imbold la unirea numeroaselor forțe vrăjmașe, având interese opuse cum este aproape firesc să fie într-o democrație liberală care din păcate nu numai că nu suntem, dar nici nu vrem să fim:). Certuri hilare, supărări ca între copii, au discreditat solemnitatea sărbătorii.  Inadmisibil este faptul că certurile de care vorbeam și care se pot întâmpla chiar în ”cele mai bune familii”, nu au fost nici măcar certuri pe păreri diferite asupra unor lucruri serioase Au fost mult mai jenante, niște bosumflări caraghioase ale unor ”personalități” aflate în fruntea unui stat care-și aniversează  aproape un secol de la naștere.

Deci în loc de concordie, animozități stârnite de conducători de ”mâna doua” pe teme de ”mâna doua”. Care este de fapt ”mărul discordiei” ?? Toate părțile aflate în conflict susțin cel puțin în vorbe  patriotismul  care îi animă  adică iubirea  Patriei care  ar fi în mare pericol ,fiind atacată  de ”forțe obscure și oculte”:). Cele mai importante și mai insidioase puteri ale lumii complotează împreună și separat să distrugă biata noastră țărișoară care tuturor acestor vrăjmași le stă în gât și toate astea tocmai în momentul sublim în care sărbătorim ”în cuget și simțiri” Sărbătoarea Națională:) Dacă n-ar fi ridicol ar fi chiar revoltător:). Unul din puținii oameni politici de onestitate nedisputată – regretatul Corneliu Coposu – spunea adesea că ”adevăratul patriotism este discret” și nu trebuie să te bați cu ”cărămida în piept” dacă vrei să dovedești dragostea de Țară

În afara ”cauzelor banale” care sunt prezente cu prisosință în ”bătăliile” mai gălăgioase sau mai tăcute (interese personale, setea de putere sau pur și simplu invidia:) scânteia care a produs inflamarea celei mai recente dintre stările conflictuale – care a cuprins nu doar ”vârfurile” politice conducătoare (era cât pe-aci să zic ”elitele”, dar mi-am revenit la timp :), ci și numeroase straturi sau grupări ale societății, a fost – cel  puțin aparent – ”amestecul inadmisibil al Americii” în subiecte tabu ”de competența exclusivă” a Parlamentului României încălcându-se ”grosolan” suveranitatea Țării:).  A fost lezat – cel puțin asta clamează una din tabere – primatul Parlamentului ales democratic, printre cele  trei puteri ale statului (sau patru?:). Și nu doar atât! Cu sprijinul ”complotiștilor multinaționali” susținuți  din umbră de Ambasada și Departamentul  de Stat al aceleiași Americi – care nu e preocupată de soarta țărișoarei noastre mult încercate nici a poporului nostru ospitalier, ci doar de interesul ei de ași vinde armamentele:). Se vrea subminată autoritatea parlamentului nostru  care este unica  .și atotputernica emanație a voinței suverane a poporului român prin crearea unui ”Stat Paralel”:)

Orice asemănare cu realitatea e pur întâmplătoare

Din păcate parlamentul nostru este ticsit de birocrație și incompetență. Un număr excesiv de parlamentari (470 deputați și senatori  la o populație de circa 19 milioane de cetățeni. Cel mai democratic sistem parlamentar Congresul SUA are 535 de senatori și deputați reprezentând 323 milioane de cetățeni :). După statistici (neverificate:) Parlamentul nostru are cel mai mare număr de parlamentari fără studii superioare – între toate statele europene – și cel mai mic procent de parlamentari cu studii juridice:)

Unul din puținii parlamentari (încă în viață) care, cel puțin după epoca epoca comunistă, a dat dovadă de onestitate, caracter și competență  ”seniorul centenar” Ionescu-Quintus  spunea ”sunt întristat în ce stadiu coborât ne-am așezat prin ceea ce ar trebui să facă parlamentul și parlamentarii. Din nefericire mulți dintre ei sunt nepricepuți…Eu știu ce răspundere are un parlamentar când este vorba să dezbată o lege în comisii sau în plen. Pentru asta trebuie să ai un minimum de experiență de viață, un minimum de experiență juridică și…pricepere economică…să trimitem în Parlament oameni în stare să-și facă datoria…și să uităm de rudenii, de prieteni sau interese”

Să nu uităm că rolul parlamentului nu este acela de a conduce statul, nici să-l administreze, ci aproape exclusiv acela de a elabora legi înțelepte, clare pe înțelesul oricărui cetățean, dar  mai ales a puterilor chemate să organizeze și să supravegheze aplicarea lor. Nu numai că ignorăm calitățile morale, intelectuale,  de comunicare, pe care un parlamentar trebuie să le aibă, dar de multe ori au fost propuși deputați sau senatori (de către partide sau organizații ale minorităților:), după criterii exclusive de interes de ”gașcă”. Nu trebuie să mergem prea departe pentru a ne izbi de exemple notorii  care sfidează bunul simț :):)

Cei doi președinți ai acestui parlament s-au oțărât pentru ”neobrăzarea” cu care un ambasador – poate  prea zelos, dar cu deplin temei – a semnalat că direcția în care se îndreaptă legislația parlamentară nu pare a fi cea pe care ne-am propus-o  împreună: România și SUA. Nu trebuie să fii nici mare vizionar, nici un profund legislator, ca  să înțelegi că un stat (de drept:) nu se poate întemeia pe furt, abuz și corupție. Or ceea ce s-a petrecut în România –  în decursul ultimilor 28 de ani, în continuarea celor  45 anteriori – a avut la origine același „leitmotiv” furtul (instituționalizat sau tolerat), abuzul (de stat, de partid și al dictatorilor mai mici sau mai mari) și corupția (mică sau mare). Într-o țară liberă și democratică  – cum încercăm de trei decenii să devenim – înlăturarea acestor tare este o condiție fără de care o societate nu poate funcționa (dacă nu cumva vrem să ne întoarcem la un regim de teroare!). Schimbarea acestor vicii comportamentale însemna o modificare fundamentală a climatului dominant în opinia publică. În România și, probabil, mai mult sau mai puțin în întreaga zonă estică a Europei dominată de ideologia comunistă, funcționa un fel de inversare a valorilor. A lua de la ”stat” obiecte sau servicii nu însemna furt și nici măcar nu era condamnat de ”opinia publică”, a obliga angajați să lucreze fără remunerație nu însemna abuz, ci voluntariat sau ”elan muncitoresc”, ”șpaga” sau ”produse vândute pe șperț” ori ”troc  de servicii” nu erau forme de ”corupție” și nici ”trafic de influență” ci ”relații  socialiste” . Deposedarea cetățenilor de averea lor, de case, pământ, ateliere, prăvălii sau întreprinderi,  dobândite prin strădania și sacrificiul mai multor generații, nu s-a numit jaf, ci îndreptățită naționalizare a ”exploatatorilor”.

Harta corupţiei în lume

Cu asemenea ”bagaj” de opinii și experiențe am intrat în noua lume a liberalismului și democrației, o lume complet diferită de cea în care am fost educați și cu care am fost obișnuiți, dar în  care primii noștri pași au fost călăuziți (din păcate, dar inevitabil:) de lideri ai ”lumii vechi”. Din păcate marile tare ale trecutului nu doar că le-am ”cărat ”cu noi, dar unele dintre ele, mai cu seamă corupția,  a înflorit pe solul libertății dobândite pe neașteptate. După aproape două decenii în care această plagă a devenit cvasi generalizată, nu s-a putut găsi și administra un leac miraculos. Singura nădejde era ”chirurgia” care însă poartă în sine riscuri inerente, mai ales determinate de ”starea pacientului” 🙂 Acum ”operația ”este în curs, cu chirurgii care-i avem la îndemână (nu toți de mare anvergură:), cu „sfaturi” și medicamente” din străinătate. Sperăm că vom supraviețui 🙂

O zi luminoasă pe vreme mohorâtă

Printre multe alte gafe ale începuturilor de după Revoluție, a fost și cea a alegerii noii Zile Naționale a noii Românii. Autoritatea din acele zile a fost un fel de Guvern Provizoriu care s-a autodenumit Consiliul Frontului Salvării Naționale  (CFSN) în frunte cu domnul Ion Iliescu  autodeclarat ”ultimul de pe listă”:) Acest organism ”ad-hoc” s-a metamorfozat în ”partid politic” purtând mai multe denumiri succesive (CPUN, FDSN PSDR apoi PSD  acronim al Partidului Social Democrat, urmaș (dar nu chiar continuator:) al defunctului PCR. Președintele Ion Iliescu a promulgat la 30 iunie 1990 legea votată de proaspătul ales Parlament al României prin care s-a consfințit ziua de 1 decembrie ca noua Zi Națională a noii Românii. A fost o gafă inconștientă sau premeditată? M-am uitat (doar așa ”pour la  bonne bouche”:) dacă mai există în lume vreun stat care să-și fi ales ziua de 1 decembrie ca zi națională? Spre marea mea decepție nu suntem singurii pe această lume care  au optat pentru această zi. Mai este și Republica Central Africană fostul imperiu al lui Bokassa canibalul prieten al lui Ceaușescu care a venit la București în 1973 să o cumpere pe românca Gabriela Drâmbu  pentru a și-o face cea de a 18-a nevastă:););) Măcar la ei de 1 decembrie e cald 🙂

În dezbaterile din  CPUN și apoi din Parlament, Corneliu Coposu, pe  atunci șeful Opoziției, a  propus ca 22 decembrie, ziua căderii regimului Ceaușescu, să devină simbolul renașterii noastre naționale, în cazul în care,  din motive explicabile, nu se voia revenirea la una dintre zilele consacrate de istorie: 10 Mai sau 24 Ianuarie. Dar nu a fost să fie, FSN avea de atunci o majoritate zdrobitoare care făcea posibil, în numele unei iluzorii susțineri democratice, să legifereze împotriva rațiunii politice. Argumentul pentru 1 Decembrie, zi total nepotrivită (climatic cel puțin:) pentru a deveni ziua bucuriei naționale a fost ”botezarea” ei drept ”Ziua Marii Uniri”. Un neadevăr. Marea Unire, adică strângerea laolaltă a tuturor teritoriilor locuite de o majoritate – mai mică sau mai mare – de vorbitori nativi de limbă  română, a fost rezultatul unui proces istoric care (făcând abstracție de scurtul epizod al ”Unirii” sub ”sceptrul” lui Mihai Vodă) a început cu un secol în urmă.  Evenimente înlănțuite de la Răscoala lui Tudor Vladimirescu, continuate în anul 1848 al revoluțiilor din Țara Românească, Moldova și Ardeal, Unirea Principatelor sub Cuza Vodă apoi sub Carol de Hohenzollern, Războiul de Independență și proclamarea regatului, Războaiele Balcanice, apoi Primul Război Mondial au fost tot atâtea etape ale acestei deveniri. Dacă e să asociem Marea Unire cu un reper calendaristic putem vorbi despre 1918 ca Anul Marii Uniri.  Momentele  hotărâtoare ale acestui an au fost votul majoritar din ”Sfatul Țării” Basarabiei, care a aprobat Unirea cu România la 23 martie 1918, apoi votul unanim pentru unire, de la Congresul General al Bucovinei (animat de brașoveanul Sextil Pușcariu, profesor de filologie la Universitatea din Cernăuți), la data de 28 noiembrie 1918 care a aprobat Unirea şi, în fine,  Marea Adunare din Alba Iulia în care 1228 de delegați, mobilizați ”ad-hoc”, de Consiliul Național al Românilor din Transilvania, au votat (probabil în unanimitate:) pentru Unire  ”Rezoluția” redactată de Vasile Goldiș a fost citită de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu. În textul Rezoluției a fost inclusă și unirea Banatului cu România, fiind 44 de reprezentanți ai Banatului, care au votat-o, în timp ce la Timișoara  un avocat de origine șvăbească ( dr Otto Roth:) a proclamat ”Republica Autonomă Bănățeană”:).

Arcul de Triumf al Reîntregirii

.Din cele patru ”rezoluții”, trei au fost ”sancționate” de Regele Ferdinand , dar toate erau condiționate de respectarea clauzei de autonomie, uitată după Marea Unire prin labirinturile politice ale Bucureștiului. ”Republica Bănățeană” s-a născut moartă, iar Banatul a fost împărțit cu Serbia:)

Până la urmă ziua de 1 Decembrie a rămas  un simbol care a generat multe controverse și resentimente, fiind data la care reprezentanții populației române din Transilvania  reprezentând 50-55% din totalul populației Ardealului și-au exprimat voința de a se uni cu România. Mult mai târziu, după semnarea Tratatului de Pace de la Saint Germain cu Austria (10 septembrie 1919) și cel de la Trianon cu Ungaria (4 iunie 1920) dorințele au putut deveni realități politice garantate prin hotărâri de drept internațional. Cred că ar fi fost mult mai practic și înțelept, să fi fost aleasă ziua de 15 Octombrie, drept Zi Națională, o zi frumoasă de toamnă când, în 1922, tot la Alba-Iulia, cuplul regal Ferdinand și Maria a fost încoronat ca perechea suverană a României Mari. Contribuția lor la Marea Unire a fost inestimabilă. Sau cine știe? Ca să se evite conexiunea prea strânsă a Monarhiei cu România Mare, să se fi ales ziua de 28 martie, ziua în care prima constituție democratică în stil occidental a fost promulgată în anul 1923?

Acum, la o distanță de peste un sfert de secol, decizia alegerii este deja o parte a istoriei, aproape imposibil de schimbat și poate că nici nu ar fi trebuit să stârnească atâta emoție colectivă în rândurile maghiarilor din Ardeal dar și a celor de ”pretutindeni”. De fapt ce îi supără pe maghiari? Nedreptatea de care ei acuză Tratatul de la Trianon ? În egală măsură românii au temei pentru a fi afectați de nedreptatea Dictatului de la Viena ! Sau sunt afectați de faptul că românii își sărbătoresc ”victoria” și se bucură într-o zi în care maghiarii își plâng înfrângerea și gloria pierdută? După un secol mai pot să doară rănile de atunci? Măcar moral au dreptul maghiarii la o ”compensare” pentru pierderea Transilvaniei? De fapt cum și în ce bază poate revendica o națiune dreptul la  un teritoriu? Contenciosul româno-maghiar nu este unic pe harta lumii. La intensități și  în împrejurări diferite se regăsește între  evreii israelieni și arabii palestinieni, între ruși și ucraineni, între austrieci și italieni, între sârbi și albanezi, ca să amintesc doar câteva conflicte de acest gen, unele latente altele acute.

Un sumar recurs la istorie – ”Dosarul Transilvania”

După intrarea americanilor cobeligeranți în Primul Război Mondial, raportul puterilor care se războiau s-a modificat substanțial (ca și în cazul celui de al Doilea Război Mondial). În noiembrie 1918, americanii au impus armistițiul. Imperiul Austro-Ungar s-a prăbușit ca un ”castel de cărți de joc”. Pe locul ”vacant”, lăsat de fostul imperiu, s-au creat „statele naționale” bazate pe generosul, dar naivul principiu” wilsonian” de ”autodeterminare” a popoarelor. Au fost trei mari ”judecători” care au împărțit ”dreptatea” (și teritoriile:),  după propria lor conștiință (și propriile lor interese:).  Președintele american Wilson, premierul englez Lloyd-George și premierul francez Clemenceau, consiliaţi, desigur, de specialiști cu notorietate și cu participarea unui ”public larg” care era întreaga Lume. Sunt aproape convins că ”judecătorii” care trebuiau să studieze și să dea verdicte în  zeci poate chiar sute de ”dosare litigioase” nu au cunoscut cazurile decât ”din auzite”:), mai cu seamă în acele situații controversate în care aparent toate părțile aveau dreptatea lor. În aceste împrejurări, în mod inevitabil, s-a apelat la principiul deloc nou ”învingătorul câștigă, învinsul pierde”! România a ajuns în tabăra învingătorilor… ”la mustață”:). După doi ani de jertfe alături de trupele Antantei, după sacrificiul eroic a un milion de vieți – militari și civili – un guvern nedemn a semnat Tratatul de Pace de la București, (nedemn și acesta) părăsindu-și astfel aliații care aveau să devină învingători. Pe ”ultima sută de metri”, cu două zile înaintea ”sfârșitului” România reintră în război calificându-se pentru un loc la masa câștigătorilor de la Paris unde a izbutit remarcabila realizare de (Re)Întregirea Neamului..și alipirea Transilvaniei

Podul lui Traian (reconstituire)

Transilvania este ca o insulă înconjurată de munții care o fac greu de accesat, dar și mai greu de cucerit. Romanii au reușit această performanță construind  Podul lui Traian peste Dunăre, o realizare tehnică fără precedent pentru primul secol al erei noastre .Un pod lat de 18 metri, înalt de 50 cu lungimea de peste un kilometru a înlesnit cucerirea Transilvaniei, adică a țării de dincolo de păduri și munți, care era locuit pe atunci de geto-daci. Împăratul Traian al Romei în fruntea cohortelor sale de cavalerie a învins pe legendarul Decebal la Sarmizegetusa Regia, capitala statului dac. Cu asta s-a încheiat războiul în anul 106 e.n., dar și scurta istorie a statului dac. Romanii au trimis în Dacia învinsă coloni din întregul imperiu,care s-au apucat împreună cu localnicii, de agricultură, apicultură, viticultură și oierit. Încetul cu încetul s-au străduit să-i învețe pe geto-daci  limba latină căci era unicul mijloc prin care se puteau cu toții înțelege. Din această strădanie s-a născut limba română, o limbă frumoasă care este cel mai valoros rezultat al simbiozei geto-daco-romane. Romanii au părăsit Dacia care se putea bizui pe protecția naturală a munților și au revenit doar în secolul al IV-lea sub conducerea lui Constantin cel Mare,  primul împărat creștin al Imperiului Roman de Răsărit devenit puternicul imperiu al Bizanțului. Popoarele migratoare venite dinspre întinsele stepe ale Asiei Centrale nu au poluat prea intens populația din podișul transilvan care era apărat de meterezele Carpaților. Hunii,  maghiarii  și pecenegii  s-au așezat în Câmpia Pannoniei  unde au întemeiat Regatul Ungar sub coroana primului lor rege Sfântul Ștefan care  i-a creștinat, făcându-i catolici cu acordul și sprijinul Papei de la Roma. Ei au putut pătrunde în Transilvania dinspre Vest, prin trecătoarele mai puțin abrupte ale Munților Apuseni. Colonii din Transilvania cu timpul  denumiți români (in unele limbi ”vlahi”)  deveniseră iobagi și șerbi însemnând că pământurile pe care le cultivau nu puteau fi vândute decât eventual cu ei cu tot. Nu toți iobagii au fost români și nu toți românii au fost iobagi. Dar toți au fost creștinați în ritul ”ortodox” de către călugării misionari Kiril și Metodiu prin secolele VIII-IX.(e.n.) Cele două mari religii ale creștinătății ”catolicismul” și ”ortodoxia” s-au întâlnit  și s-au înfruntat pe teritoriul Transilvaniei (mai ales după anul 1054 când cele două Biserici s-au excomunicat reciproc:) Regii maghiari – catolici – au rămas stăpânii Transilvaniei timp de cinci secole, până în 1526 când au fost învinși de Turci la Mohács. În decursul celor cinci secole au invitat și alți ”coloniști” să se așeze în Transilvania de cele mai multe ori ca să-și consolideze puterea regală. Astfel au apărut sașii în secolele XII-XIII în  zona Sibiului și Țara Bârsei, apoi șvabii în Banat și în zona Sătmar. Secuii – o populație de luptători având origini și cultură maghiare cu misiunea de a apăra frontierele Ungariei de năvălirile tătarilor – au creat așezări compacte în sud-estul Transilvaniei tocmai în curbura carpatică. Toți acești nou veniți în Ardealul medieval  (maghiari, sași și secui) erau catolici și plăteau zeciuiala ”cuvenită” Bisericii Catolice probabil în schimbul numeroaselor privilegii de care se bucurau .Ei au constituit o uniune arhicunoscută și blamată:) ”Unio Trium Nationum” ca o replică la răzvrătirea românilor ortodocși pornită din comuna Bobâlna împotriva birului impus de Biserica Catolică și lor, care erau de altă religie.

Unio Trium Nationum

Acest ”triumvirat” din care evident românii erau excluși, a devenit cea mai importantă forță politică din Ardeal. După bătălia câștigată la Mohács, Imperiul Otoman a devenit suzeran în Transilvania multietnică, iar aceasta a dobândit o autonomie deplină devenind un Principat de sine stătător condus de un fel de ”pre-parlament”- Dieta Transilvaniei – care nu era decât  același ”triumvirat”(”aceiași Mărie cu altă pălărie”:), completat cu reprezentanții celorlalte religii noi (luterană, calvinistă, unitariană și altele) care și-au găsit numeroși adepți în Ardeal, devenind religii dominante. Nu mai e nevoie de precizat  că românii și evident nici evreii  sau armenii nu erau reprezentați în Dietă:) După retragerea turcilor, în 1683  Habsburgii au preluat frâiele puterii și scaunul Principelui, iar Transilvania s-a transformat într-un principat austriac în care catolicismul a slăbit simțitor Elita românilor ardeleni a înțeles că spre binele conaționalilor cea mai eficace măsură  era fie să se alinieze religiilor protestante, fie să recunoască primatul Papei de la Roma. Încă din 1693 mitropolitul Ardealului Teofil Seremi – curtat  fiind de Biserica Catolică dornică de a recruta credincioși români –a început tratative în vederea unui compromis cu Roma. Preocupări similare, din motive similare aveau și rutenii. Compromisul care a stat la baza constituirii Bisericii Unite cu Roma (Greco-Catolică) a fost păstrarea liturghiei ortodoxe în condițiile recunoașterii Papei ca șef al noii Biserici. Peste două mii de preoți ortodocși din Ardeal, într-un Sinod excepțional convocat la Alba Iulia în anul 1700, au semnat pentru Biserica Unită și au contribuit astfel la reluarea legăturii românilor din Ardeal cu lumea occidentală. Din sânul Bisericii Unite s-au ivit cei patru teologi Samuil Micu Klein, Petru Maior, Gheorghe Șincai și Ion Budai-Deleanu care au creat Școala Ardeleană, cea mai importantă manifestare a emancipării românilor din Ardeal și nu numai.  Lor li se pot atribui primii pași spre recunoașterea politică, revendicarea latinității în limbă și cultură, prima afirmare  notabila a românilor în lumea modernă. În fine populația cea mai numeroasă a Transilvaniei și-a găsit o voce respectabilă care s-a făcut auzită și în mare măsură înțeleasă. S-a mai găsit o voce. A lui Stephan Ludwig Roth, un preot sas din Mediaș, membru al Dietei, care a susținut ca limba română – vorbită de majoritatea ardelenilor să fie declarată limbă oficială După episodul revoluționar 1848 ratat și de unguri și de români, Transilvania devine totuși parte a Ungariei Mari, partenera egală a Austriei în Imperiul dualist Austro-Ungar. Același Stephen Ludwig Roth s-a opus vehement unificării Transilvaniei cu Ungaria. A plătit cu viața pentru acest curaj. A fost condamnat la moarte și executat la Cluj în 1849..

Ar fi  însă incorect să nu recunoaștem că perioada  de 50 de ani încheiată odată cu declanșarea Primului Război Mondial a fost cea mai benefică perioadă din lunga și întortocheata istorie a Transilvaniei. Liberalismul și democrația și-au intrat în drepturi, alegeri libere și reprezentarea proporțională a tuturor entităților naționale, care se revendicau ca atare. În  Dieta Transilvană din 1865 erau 58 de deputați români, 52 unguri și secui, 12 sași! Orașele din Transilvania rivalizau cu cele austriece, italiene sau germane. Clădiri fastuoase pentru teatre, școli, administrație, instituții financiare sau biserici. În Ardeal au fost construite în această perioadă  toate cele 50 de sinagogi monumentale .Rețeaua de căi ferate a crescut cu 2340 de kilometri asigurând conectarea tuturor localităților importante la circuitul economic.

”Dosarul Transilvania” care stătea pe mesele tratativelor de pace era complicat. Pe de o parte dreptul la autodeterminare al unei populații etnic și cultural eterogene cu numeroase minorități și cu două națiuni preponderente. Românii majoritari la sate și în orașele mici, ungurii majoritari în orașele mari și mijlocii. Ungurii cu aproape 800 de ani de supremație politică și aport cultural, românii cu aproape de două ori mai mulți ani de asuprire , frustrări și sudoare. Grea judecată dacă vrea să îi mulțumească pe toți.

Dar judecata s-a făcut o dată după Primul Război Mondial. România a câștigat Pacea și Transilvania cu contribuția inestimabilă a perechii Regale Ferdinand și Maria. A doua oară după cel de al Doilea Război Mondial cu contribuția inestimabilă a nepotului lor Regele Mihai.

Să-i fie memoria lui binecuvântată.

Tiberiu Roth,  5 decembrie 2017