Era nesuferit de cald la München, copiilor le era foame așa că am intrat în restaurantul cel mai apropiat. Era un restaurant croat, zăpușeală în interior, mai ceva ca la Beer Șeva în august. Doua ventilatoare leneșe nu reușeau să ne facă mai bine dispuși. O femeie de vreo 70 de ani, cu păr argintiu, dirija chelnerii şi nu scăpa din ochi pe bucătari.  Era proprietara localului. Din când în când  se uita în jur la clienți. Figura ei îmi era foarte familiară şi încercam să-mi dau seama de unde. Brusc am înțeles totul. Semăna foarte mult cu mama mea! Când a trecut lângă masa noastră, ca să întâmpine niște clienți vechi, i-am văzut numărul de înregistrare de la lagărul de concentrare din Auschwitz, la fel ca pe brațul mamei mele. S-a uitat de câteva ori  la noi şi chelnerul care ne-a servit, s-a interesat de unde suntem. După ce am achitat nota de plată, chelnerul a revenit la masa noastră cu Cola pentru copii şi două halbe de bere pentru noi părinții. Am fost cu toții foarte surprinși, eram convinși că e o greșeală. Nu mai comandasem nimic în plus. Am vrut să plătesc, dar băiatul ne-a oprit. E din partea Doamnei Eva, proprietara restaurantului… După atâţia ani, regret şi acum că în afară de “danke schön” n-am putut să-i spun nimic acestei doamne, s-o întreb cine este, să mă interesez de viața ei… Cred că era din cauza caniculei.

 Andrei Schwartz

03/02 18