Peisajul în care trăiești în primii ani ai vieții – copilărie, adolescență, prima tinerețe – are un rol important în formare, în construirea identității. Sigur, alături de educație – din familie și școală – , de lecturi.

Nică a lui Ștefan a Petrei, alias Ion Creangă, mărturisea: “Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stâlpul hornului…parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!”  Parafrazându-l pe marele scriitor, aş spune și eu: “Nu știu alții cum sunt, dar eu, când ajung la Foișorul de Foc…”. Într-adevăr, silueta turnului pompierilor, construit în 1890 pentru a servi ca punct de observație a incendiilor (din 1963, Muzeu al Pompierilor), a rămas pentru mine simbolul noțiunii de acasă.

Într-un fel, cartierul meu face legătura între zona centrală a orașului –  Universitate, Piața Rosetti-Armenească – și una din marginile sale, cea estică, Piața Obor. Pentru copilul ultracitadin, aceasta mare piaţă, cu lumea sa pestriță, gălăgioasă, cu călușeii și “lanțurile” spectaculoase, cu beția de culori și zgomotul infernal, aducea ceva din magia unei lumi necunoscute, mai greu de înțeles pentru mine. Tata, crescut la țară, mă ironiza că nu știu să mă urc în copac.

Cartierul era dominat de două licee mari, Mihai Viteazul și Iulia Hașdeu, (unul de băieți și celălalt de fete, până la “mixtarea învățământului” din 1956),  de două spitale, foarte apropiate de casa mea:  spitalul de ortopedie și cel al Ministerului de Interne, fosta clinică doctor Gerota. Lângă liceul Mihai Viteazul se afla Institutul de Construcții, într-o clădire a cărei interesantă arhitectură, cu elemente occidentale, îi dezvăluia vechea funcționalitate: o școală catolică, liceul de fete Notre Dame de Sion, ridicat în 1898.

Deseori, o însoțeam pe mama la cumpărături. Cele cotidiene se făceau în imediata apropiere a casei, la colțul străzii Traian cu bulevardul Carol.  O mică Alimentara unde eram serviți de “șeful” (responsabilul), domnu’ Dobrescu. Acesta, volubil și amabil, povestea mândru clienților de ținuturile sale natale, de Oltenia. Apoi, intram alături într-un “paradis al simțului olfactiv” la magazinul de cafea.  Aici ne servea unul din cei doi armeni (pe unul chiar îl chema Armenak), ginere și socru. Magazinul, în care se prăjea și se vindea cafea, în pachete cafenii, era acum de stat, foștii patroni erau doar gestionari în magazinul rebotezat “Cafea-Dulciuri”.   Cei doi aveau să emigreze în Liban, locul unei înfloritoare colonii armene, pe la sfârșitul anilor ‘60, loc ce va decădea, ca și întregul Liban, la sfârșitul anilor ‘70 din cauza războiului civil. La numai două minute de “armeni”, pe strada Cavaler de Flondor, se afla o prăvălie – încă particulară – în care un albanez vindea un iaurt de foarte bună calitate. Dacă ieșeai și mai făceai 20 de pași, ajungeai în colțul străzii, la alt paradis, cel al gusturilor, de data asta: cofetăria Verdun, care până la naționalizare se numise Orange (prea cosmopolit numele pentru regimul comunist!). Exista, se vede, un patriotism “de cartier”, la care am aderat, și care susținea că la Orange-Verdun erau cele mai bune savarine din București. Și asta datorită “șefei”- o româncă aprigă și foarte pricepută, doamna Scânteie.

Cumpărăturile mai “speciale” le făceam la Hala Traian, ridicată în jurul lui 1900 de către antreprenorul evreu I. Braunstein, după proiectul arhitectului italian, Giulio Magni.

Dar în cartier circulau, cam până la jumătatea anilor ‘60 și furnizori cu diverse alimente, ce veneau acasă. Înțeleg că era un mic lux care oricum avea să dispară curând. La noi venea, odată la două zile, “lăptarul”, cu o căruță tip șaretă – cu două roți foarte înalte – în care erau așezate, în spate,  bidoane de tablă cu lapte. El și soția sa, bulgari dintr-un sat de lângă București, erau un simbol al cartierului și al unei normalității, care, din păcate, dispărea.  Mama se plângea de creșterea continuă a prețului la lapte, dar continua să cumpere de la furnizorul nostru, fiind sigură că laptele nu este îndoit cu apă, ca cel de la magazinul de stat.  Stelian Tănase, în blogul său deosebit de interesant, evoca și el șareta ce aducea lapte, pe care o întâlnea într-un spațiu relativ apropiat, cartierul Vergului.

În apropierea Foișorului “supraviețuia” un coafor de damă ținut de un ucrainean (sau lipovean) Marusciac, al cărui fiu, Giony mi-a fost, un timp, coleg de clasă.

Îmi amintesc de două ateliere de croitorie particulare, conduse de meșteri evrei. Unul, pe Ferdinand, foarte modest, al unui  croitor în vârstă, Haim, și un al doilea, pe strada General Salmen, cu pretenții de lux, al unui anume Lambert, care a emigrat în Israel pe la mijlocul anilor ‘70.

Cartierul avea mai multe farmacii, cea mai apropiată, în piațeta din fața străzii Hora sau numărul 28 (atunci farmaciile erau numerotate), avea ca responsabilă (se numea dirigintă) pe Mitza Cahane, mătușa bunului meu prieten, Rudy Marcovici. O revăd, cu ochii minții, și acum. Era o doamnă distinsă, cu părul alb. A emigrat în Israel în anii ‘60.

În cartier existau câteva cabinete medicale și stomatologice, care vor dispărea în anii ‘60. Mergeam des la cabinetul doctorului Roeder. M-a șocat, în sala de așteptare a acestuia, o poză mare a unui ofițer. Era fratele medicului, farmacistul, maior în rezervă, Jaques Roeder, ucis de legionari în pogromul de la București, la finele lui ianuarie 1941. Unul din cei 124 evrei ucisi in acele zile ale furiei verzi.

Pe strada Zece Mese, în imediata apropiere a Foișorului de Foc a funcționat un cabinet radiologic al medicului Rosenthal. Cam la mijlocul anilor ‘50, cabinetul devine de stat, iar doctorul, după ce și-a continuat un timp activitatea în noua formulă, avea să emigreze în Israel. Cei din generația părinților mei, care îl cunoșteau, îl descriau ca pe un pasionat al profesiunii lui.

Un alt medic evreu în cartierul meu era Justin Neumann.  Medic neuro-psihiatru, cu studii la Viena, fost student al lui Sigmund Freud, a fost foarte activ în viața culturală evreiască interbelică din București.  Scrie despre psihanaliză, despre Freud și Jung, dar și articole în care combate antisemitismul şi fascismul. După 1944 se înscrie în Partidul Comunist, dar “deșteptarea” lui este foarte rapidă și, cu naivitatea specifică savanților, își va preda, singur, carnetul de partid. Gestul îl va costa scump: mulţi ani nu va mai putea să-și exercite specialitatea.  Într-un târziu avea să capete un post la policlinica cooperației, aflată și ea în cartierul meu, pe actualul bulevard Pache Protopopescu, vizavi de Liceul Mihai Viteazul.  Va emigra în Israel târziu, la sfârșitul anilor ‘70.

Ideea diferențelor etnice și religioase își găsea exprimarea și în edificiile de cult. Bulevardul “meu”, Ferdinand, dar care în copilăria mea fusese rebotezat după importantul lider comunist bulgar, Gheorghe Dimitrov, se deschidea cu o superbă biserică grecească, construită după modelul templelor antice ale Eladei, ridicată între 1893 și 1900. Proiectul aparținea unui arhitect german, Lardel, asistat de un greco-român, N. Vergotis.  Nu foarte departe – oarecum exterioară cartierului “meu” – este biserica armeană, numită și catedrala armeană din București, ridicată după proiectul arhitectului Dimitrie Maimarolu, secondat de arhitectul armeano-român Grigore Cerkez-Sarkis. Ea a fost inaugurată în septembrie 1915. Stilul foarte interesant este influențat puternic de arhitectura bisericilor caucaziene.

Reîntorcându-mă “mai aproape de casă”, pe strada Traian, voi aminti de biserica Oborul-Vechi, construită la sfârșitul secolului XVIII.  Știam din auzite că părintele paroh, Atanase Negoiță, este un cărturar, dar abia mai târziu am aflat că era vorba de cel mai important ebraist din România, specialist în studiul Vechiului Testament, profesor universitar. Peste ani, prin 1980-1981, aveam să-l reîntâlnesc la matineele culturale, organizate de rabinul Moses Rosen, la clubul evreiesc din Popa Soare, azi JCC.  Am stat de vorbă, mi-a vorbit cu căldură de Israel, pe care îl cunoștea foarte bine. Studiase, în anii 30, la L’école Biblique de la Ierusalim și revenise acolo în repetate rânduri.

O altă biserică, pe lângă care treceam des, era biserica Olari, zidită în secolul XVIII. Este un așezământ specific pentru București, ctitorit de negustorii din cartier. Interesantă este sculptura de lemn, realizată de cunoscutul sculptor armean Petru Babic.

Biserica Olari a funcționat în secolul XIX, ca un centru comunitar al mahalalei cu același nume, cu școală, tipografie, etc. Aici slujea un cântăreț bisericesc bulgar, Anton Pantoleon.  El va intra în cultura română cu numele de Anton Pan.

Biserica Olari avea sa fie “mutată” în anii ‘80 şi “ascunsă” în spatele blocurilor ceauşiste.

Imaginea familiară a bisericilor din cartierul meu m-a influențat să cercetez fenomenul atât de specific pentru București, al ctitoriilor de meșteșugari și negustori. Unul din primele mele articole științifice, publicat în 1972, în Buletinul Monumentelor Istorice, are acest subiect.

La 5-7 minute de Foișor, în imediata apropiere a Căii Moșilor, se afla o modestă sinagogă, ridicată la sfârșitul secolului XIX, denumită ciudat sinagoga ( sau în idiș, șilul) Şevcenco, după numele străzii, Taras Şevcenco. Destul de hilară denumirea unei sinagogi după un poet naționalist ucrainean. De aici cumpăram matzot și făina de matzot pentru Pesah.

Peisajul cartierului se modifica în străzile laterale, în special pe cele ce “scurtau” drumul spre Obor.  Pe aceste “aripi” ale cartierului, fizionomia se schimbă. Apăreau curți mari, cu mulți locatari ce își împărțeau case vagon, modeste. Pe una din ele, numită Ion Maiorescu, locuia unul din bunii mei prieteni, coleg de liceu și apoi de facultate, arheologul Liviu Petculescu. De la el știu mai multe de compoziția etnică a străzii sale, ce avea unul din capete, în “gura” pieței Obor. Strada avea un număr mare de armeni, evrei și greci, care în diverse etape …”dispar”, emigrând: armenii în Liban, Statele Unite sau Franța, evreii, în special, în Israel,  etc.

Mai erau pe stradă câțiva unguri, un sas, etc. În general – cu excepții, firește – erau oameni modești, meșteșugari, negustori, mici funcționari. Ca și vecinii lor români de pe stradă. Aproape toți aveau legată existența de pulsul comercial al Oborului.

Numărul maghiarilor este mic – îmi aduc aminte însă de Laura Covaci, dintr-o familie mai mult decât modestă, pe strada Mogoș Vornicul. O fată foarte frumoasă și deșteaptă. A devenit inginer electronist și avea să emigreze în Statele Unite. Deși nu se poate vorbi de o comunitate maghiară în cartier, ca în alte zone ale capitalei, a funcționat – și funcționează și astăzi – , pe bulevardul Ferdinand, școala maghiară, azi Liceul “Ady Endre”, cu limba de predare maghiară. Aici a predat, pentru scurt timp, Lya Benjamin, un nume important în istoriografia evreilor din România.

Aproape de această școală, pe strada ce se numea atunci Fluierului ( rebotezată, prin “anexare” la strada Agricultori, după 1990), într-un mic, dar modest bloc interbelic, locuia unul din actorii îndrăgiți ai perioadei, Vasile Tomazian (cu popularul salut, spus cu o voce inconfundabilă:  Sal’tare taică și noroc!). Nu am date, dar după nume pare a fi fost armean. Poate printr-o coincidență, locuia în același bloc cu profesorul meu de limba română, marele cărturar, Mihai Gregorian, și el armean.  Dar despre el, voi vorbi în alt context.

Bulevardul Ferdinand – în epocă, Dimitrov, – pe care îl voi considera toată viața mea “al meu” (am locuit de la vârsta de 0 până la 25 de ani) – se  deschidea cu biserica greacă, amintită mai sus și după câțiva kilometri se închidea cu o construcție interesantă: fațada centrală a Gării de Est sau Gara Obor.  Locul are o importanță specială pentru istoria evreilor din perioada comunistă. Într-o primă perioadă, cuprinsă între 1949 și 1957-1958, de aici plecau emigranții evrei din București spre Constanța, unde se îmbarcau spre Israel.  Autoritățile comuniste au decis ca plecarea să aibă loc dintr-o zonă mai ferită, Gara de Est.  Îmi aduc aminte, vag, de cum arăta acestă gară. Am condus, în câteva rânduri, rude ce emigrau.  Am reținut peroanele întunecate, strâmte, atmosfera neprietenoasă. Atunci când am publicat, în 2004, la Polirom, cartea mea despre evreii din România în perioada comunistă, am solicitat editorilor ca imaginea Gării Obor să fie pe copertă.

Încerc să filtrez și să analizez aceste amintiri cu ajutorul a ceea ce am citit în timp, a diverselor informații despre epocă, inclusiv din sursele de arhivă.

Cartierul meu era, în epoca descrisă de mine, un spațiu de tranziție, din mai multe planuri: cel al topografiei Bucureștilor din anii 50-70, cel socio-profesional, iar strâns legat de acest plan, cel al fizionomiei urbane și al structurii etnice.

Topografic, este de tranziție, pentru că lega zona centrală (Universitate – Rosetti – Armenească) de marginea sa estică, reprezentată de piața Obor.  Ca fizionomie, era o trecere de la construcțiile masive (fie “palate” de la cumpăna secolelor XIX și XX, ca Cercul Militar sau Ministerul Agriculturii,  sau blocurile tip “bauhaus”  interbelice), la construcții mai modeste (blocuri de 2-3 etaje, interbelice,  tip “vapor” – construite înainte sau imediat după Primul Război Mondial) și, în cele din urmă, de la case cu grădini mari și până la case modeste, specific meșteșugărești-negustorești sau la curțile cu mulți locatari, unele cu parfum de rural din zona Obor – Gara de Est.

Printre casele vapor, voi aminti de cele proiectate de Marcel Iancu. Este vorba de vila Paul Iliuță, de pe strada Olari 23, care în anii ‘50 și ‘60 era reședința ministrului plenipotențiar al Israelului (nu exista ambasador), apoi casele Poldi Chapel, pe strada General Ipătescu 4și cea de pe Dimitrie Onciu 16.

În al treilea rând, era un spațiu de tranziție și din punct de vedere socio-economic.  Dacă centrul orașului, în jurul Universității, zona Batiștei-Dionisie Lupu era populată de o elită economică și social (urmașă a marilor familii boierești), de o elită academică și culturală, zonele marginale, ca Obor, Calea Griviței, erau un spațiu populat de  meșteșugari, negustori, mici funcționari. Spre deosebire de acestea, cartierul intermediar era locuit de elemente de mijloc, în primul rând, meserii liberale: medici, ingineri, profesori, funcționari în administrația de stat, etc. Erau, în general, și bucureșteni, relative “noi”, dintre cei pe care o anume dinamică profesională, familiară, etc i-a adus în București. Iar acestora li se adăugau elemente din cartierele de margine, care “au urcat” în ierarhia socio-economică și au reușit să își schimbe habitatul. Și aceasta era valabil atât pentru populația majoritară, cât și cea minoritară. Firește, trebuie să subliniez caracterul relativ al ideii de “nou venit”.  Chiar dacă unii locuiau de ani buni în capitală, ei veneau de “altundeva”, erau prima generație de bucureșteni, veniți la studii sau să muncească. Majoritatea erau în aceasta situație, inclusiv părinții mei. Aceasta trebuie legat de faptul că în acest loc încă exista “spațiu de creștere”, zone libere de construcție, etc.

Prin structura lor socio-profesională, majoritari și minoritari reușeau, în acest spațiu de tranziție, să se apropie mai mult decât în alte spații. Tipul acesta de locuire era ideal pentru integrare.

În zona Foișorului de Foc pot fi întâlniți mulți doctori, ingineri, profesori.  Trei dintre profesorii mei stăteau în imediata apropiere a casei mele: profesoara de desen, Crăciunoiu, (soțul ei a fost un inginer mecanic cunoscut), fiul cel mic mi-a fost coleg în școală; la numărul 41, pe Ferdinand, locuia profesoara mea de filozofie, Rodica Roseanu, evreică din Craiova, și soțul său Oscar Roseanu, profesor de chimie la “Spiru Haret”, originar din Petroșani, etc.  Paul Flondor, colegul meu de clasă și unul din prietenii mei, atunci și acum, locuia în apropierea Foișorului, ambii săi părinți erau profesori de matematică. Tatăl său, Dumitru Flondor, era una din figurile cunoscute ale Politehnicii bucureștene, iar mama era profesoară la Liceul Iulia Hașdeu. Interesant că și profesorul Dumitru Flondor era un relativ “nou-venit” în București, din Oltenia, mai precis din Gorj. Număr mare de ingineri: un bun prieten al tatei, Calman Davidovici, inginer de elită, ironizat de prietenii săi pentru “blocul galben” pe care îl construise la începutul bulevardului Ferdinand, vizavi de biserica greacă, locuia pe strada Salmen.  Pe Ferdinand 51 – într-un bloc ridicat în anii 50 – locuiește  și în prezent inginerul Alexandru Ausländer, coleg cu tata la Ministerul Construcțiilor. Originar din Transilvania, este un supraviețuitor al lagărelor de exterminare naziste.

Vizavi de blocul meu este o vilă interesantă, ridicată la începutul secolului XX, cu elemente de arhitectura neoromânească. La etajul 1, locuia un apreciat medic pediatru, Gheorghe Teodoru, și soția sa grecoaică, Afrodita.  Tot la etaj locuia o familie de distinși intelectuali, Badea. Tatăl, economist, fost cadru didactic la Academia Comercială, a fost exclus din învățământ, din motive politice. Fiul cel mare, Iulian, era în anii ’80 unul din cei mai buni medici ginecologi din București, iar cel’ mic”, prietenul meu de lungă durată, Adrian (Andi) era cu un an mai mare ca mine. A fost cadru didactic la Politehnică, în ultima perioadă (până în 2011) având funcția de prorector al Institutului Politehnic.  Și ei erau “veniți” în București, din Buzău.

La sfârșitul anilor ‘70, pleacă în Germania alți vecini, familia de intelectuali Miorini.  Era o familie cu pronunțat caracter multietnic: doamna Miorini avea tatăl evreu și mama româncă, iar soțul sau era italian după tată și german după mamă. Ambii ingineri chimiști de succes.

Pe bulevardul Carol (s-a numit și Tolbuhin și Republicii) locuia un alt coleg de clasă și școală, Mihai Necula. Era fiul unui inginer la CFR și al unei talentate pictorițe, Coca Metzeanu-Necula.  Dar în curte cu el și în casele alăturate stăteau alți colegi de școală, din familii de oameni simpli. Printre ei, în casa cu Oficiul Poștal, care există și astăzi, locuia un văr al meu, Milian Aronovici, tatăl lui era vânzător la o măcelarie. La două case de mine stătea colegul meu din clasele mici, Solly Leibovici. Tatăl său era muncitor într-o fabrică.  Aveau o existență grea. Solly nu a făcut  mai mult de 8 clase. Peste mulți ani, prin anii ‘70 – nu mai eram vecini – l-am întâlnit; era electro-tehnician pe o platformă mobilă, lucrând la mare înălțime. Știu că l-am privit cu un respect special.

Deci, într-un astfel de cartier de tranziție exista și o anume integrare socială, ușurată de apropierea fizică sau de școală.

Greu de tras concluzii precise în lipsa unei statistici riguroase, dar pot fi făcute unele observații generale.

Vreau să subliniez că, în timp, are loc o anume dinamică. Însăși caracterul multietnic al cartierului suferă o erodare.  Un motiv esențial este emigrația, în primul rând a evreilor și armenilor, dar nu numai.

Dacă la nivel general avem informații, lucrări științifice, despre fenomenul emigrației evreiești (aliya), mult mai puține informații avem despre emigrarea armenilor.  Deși este clar că și ei plecau din România în număr foarte mare. Și asta se întampla în general în anii ‘60 și ‘70. Și într-un cartier ca al meu, acest fapt s-a simțit.

Aș adăuga ceva despre evrei, pe care firește i-am urmărit mai îndeaproape. Trebuie să spun că, deși în cartierul meu erau relativ mulți evrei, nu putem vorbi de o “atmosferă evreiască”. În general, evreii sunt integrați, în primul rând profesional, majoritatea nefiind practicanți religioși.  Evreitatea lor se exprimă în primul rând prin sensibilități de ordin cultural și mai ales prin interesul pentru statul Israel. Acest lucru este valabil și pentru cei care se decid să plece (și aceștia sunt majoritatea), și cei care nu se decid să plece.

Se poate observa o diferență mare între evreitatea din “cartierul evreiesc”, adică vatra tradițională Văcărești-Dudești și între cartierele “intermediare”, de tipul celui locuit de mine, care în fapt se învecina cu cel tradițional. Între ele, exista o frontieră imaginară, dar lesne de perceput. Linia de demarcare virtuală corespundea, în general, cu Calea Călărași, cam de la extremitatea unde se află azi magazinul Unirea – ridicat în 1976 – și până la Hala Traian.   Venind din Piața Unirii, tot ce era la stânga Căii Călărași, intra în zona de tranziție. Pentru că, daca vei continua pe Moșilor, te îndepărtezi de cartierul evreiesc, chiar dacă găzduiește importante concentrări evreiești, cum este zona Templului Coral. Cu ocazia aceasta, deschid o paranteză și mă întreb: de ce un edificiu atât de important ca Templul Coral este exterior universului evreiesc Văcărești-Dudești? Sau dacă nu exterior, cel puțin marginal.  Explicația este că acest lăcaș, ca și comunitatea cu același nume era expresia dorinței “ieșirii din închistarea de tip ghetou”. Superbul edificiu era expresia modernizării din lumea evreiască. Vorbind în termeni moderni, fenomenul Templu Coral era o’ dizidență” în lumea evreiască din București.

S-a vorbit și se vorbește mult de “cartierul evreiesc”, atât în București, cât și în alte orașe mari: Iași, Craiova, Galați, etc.  Mulți au vorbit de o arhitectură specific evreiască, ceea ce de fapt este fals: casele evreilor erau case specifice negustorești sau meșteșugărești, cu prăvălia sau atelierul la parter și locuința sus, de obicei cu elemente de feronerie, cultivate mult de “clasa de mijloc”: obloane, uși sau grilaj de balcon. Erau asemănătoare cu ale meșteșugarilor și negustorilor români, greci sau armeni. Nimic diferit, în afară de…  numele de pe firme. Și totuși putem vorbi de un cartier vreiesc!  Dar identitatea lui nu este dată de arhitectură, ci de factorul uman. Prezența lor este cea care dă acest caracter.   În jurul lor se naște o anume atmosferă, o atmosferă specială, de idishkeit, de stetl-moldovean importat în capitala României. Sigur, o contribuție la crearea acestei atmosfere a avut și numărul mare de sinagogi din zonă. Îmi aduc aminte de vizite pe care le făceam des la numeroși cunoscuți sau prieteni în zonă. Fie pe strada Udricani, pe Iuliu Barasch sau pe Calea Văcărești, în apropierea cinematografului Tomis (fost Izbânda). Deși aproape de cartierul meu – nu erau mai mult de 15 minute, mers pe jos – se simțea că este altceva. Într-un fel, acolo ghetoul mai funcționa. Chiar și cerșetorii în zonă erau evrei. Îmi aduc aminte de un bătrân, care s-a apropiat de mama și de mine cerșind. După ce a primit ceva, mi-a urat mie: “Să crești mare și să fii general în Eretz.”

Atmosfera specifică avea să dispară treptat datorită valurilor de aliya. Un proces lent, care se încheie în linii mari la mijlocul anilor ‘70.  Și ca o desăvârșire a acestei “come” a cartierului evreiesc avea să fie demolarea brutală a acestuia: case, sinagogi, etc., în anii barbariei crepusculare a comunismului. Alături de sinagogi au fost demolate biserici și construcții civile ale populației majoritare românești.

Întorcându-mă la această atmosferă specială evreiască, îmi amintesc senzația specială de “trecere a unei frontiere” imaginară, dar foarte perceptibilă, avută la Paris, în anii ‘90. Am ajuns în vechiul cartier evreiesc, Le Marais. Schimbarea rapidă de atmosferă, când treceai o anumita linie imaginară era izbitoare. Percepeai că, pe nesimțite, intrai în altă lume. Și asta, într-un oraș în care “modernitatea” fierbe, iar numărul evreilor după Holocaust a scăzut dramatic.

Subliniind diferențele între diversele tipuri de locuire evreiască, dar nu încerc o ierarhizare. O asemenea optică ar fi total greșită. Vreau să arăt că exprimarea evreității – ca și a altor forme de viață etnică – poate fi diferită.  Și tocmai această diferență este parte a frumuseții sale.

În ce privește tipul de “spațiu de tranziție”, de felul cartierului Foișorului de Foc, este o formă de construcție a personalității urbane.

În mic, fizionomia cartierului se regăsea și în blocul în care locuiam. Era un bloc cu o înfățișare ciudată, cu 8 etaje și foarte îngust. Înconjurat de case scunde, avea – şi are – ceva de “bloc-turn”.  Elementul frapant era fațada. După o modă occidentală, aceasta era din cărămidă aparentă.  Blocul era unul din cele câteva “blocuri-roșii” din București, din care aș aminti cel de pe strada Brezoianu, vizavi de blocul care găzduia redacția ziarului Curentul (celebru bloc ridicat prin metoda, “șantajul și etajul”) și cel de pe strada Câmpineanu, în apropierea actualei Cinemateci. Toate acestea erau blocuri construite de inginerul Emil Calmanovici.

Acesta era o figură mitologică în familia mea și în cercul lor de prieteni. Pentru cei mai mulți a fost mentor profesional. Pe lângă el și-au făcut ucenicia mulți ingineri constructori. Dar tot prin ei s-au întâlnit, în mod tragic, cu Istoria.  Foarte bogat, Calmanovici face studii tehnice, în domeniul construcțiilor civile, la Munchen. Sionist în tinerețe (a fost în conducerea clubului Macabi), Calmanovici va îmbrățișa ideologia comunistă. Avea să devină principalul donator al partidului, activând de altfel în ilegalitate, ca membru al comisiei financiare a PCR, structura care strângea fonduri pentru partid. O anumită libertate de gândire îl va pune în conflict cu vîrfurile Partidului. Este arestat în 1951, implicat în “lotul” Lucrețiu Pătrășcanu și condamnat la închisoare pe viață. Va muri în 1956, în închisoare, după ce este torturat. Blocul construit de Calmanovici era destinat de a fi locuit – prin  vânzare în condiții bune – de o serie de ingineri, colaboratori ai săi. De altfel, mulți ani a rezistat la intrarea în bloc o firmă modestă, cu inscripția “Căminul inginerilor”.

Aș aminti câteva nume de ingineri din bloc: inginerul Herman Hascal, specialist în construcții industriale; printre altele a construit laminorul de la Roman, având funcții importante în Ministerul Construcțiilor de Mașini), inginerul Vasile Nicolau (fost ministru-adjunct al costrucțiilor, apoi rector al Institutului de Construcții. A fost printre primii demnitari care au “defectat”. A fugit și s-a stabilit la Viena, în a doua jumătate a anilor ‘50. Era un bun specialist în teoria betonului-armat). Unchiul meu, David Rotman, a fost redactor la Edtura Tehnică. L-am lăsat la sfârșit pe tatăl meu, Marcu Rotman, apropiat colaborator al lui Calmanovici. Tata a condus șantiere importante ca sanatoriul Dobrița (Gorj) și Timișul de Sus, Casa Scânteii, ca și obiective industriale( Fabrica de ciment Megidia).

În bloc a locuit o personalitate de excepție: inginerul energetician Remus Răduleț, posesor al  unui doctorat la Politehnica din Zurich, profesor universitar, rector mulți ani al Universității Populare, membru (din 1963) și vicepreședinte al Academiei Române (1963-1974). Și Răduleț era un “nou venit” în București, fiind originar din Timișoara.  Cred că apartamentul de pe Dimitrov a fost primul său domiciliu în București.

Sigur, în bloc stăteau și alți locatari: două dactilografe, una evreică, doi ziariști, Donca și Gheorghe Ciobanu. Lucrau amândoi la Agerpres. Ea unguroaică, fata unui general de securitate, Istoc, iar el, dintr-o familie de bulgari, romanizați. Și alții…

Câteva imagini mă leagă de acel apartament de la etajul 4. În primul rând,  fereastra și balconul foarte mic, în care am început să învăț despre diversitatea lumii, ce începea pe…trotuarul de vizavi de mine.

În al doilea rând, biblioteca tatei, în care am avut primele lecturi serioase. Și acum am reflexul de a lua o carte, dintr-un anume loc al bibliotecii, pe care nu am mai văzut-o (și nu mai există) de aproape 40 de ani.

În al treilea rând, un aparat de radio AEG,  –  nu foare performant – de la care am învățat enorm, începând cu teatrul  la microfon pentru copii, de duminică dimineața, iar mai târziu, asimilând și “procesând” informațiile de la  Europa Liberă, Kol Israel, Deutsche Welle.  Pasiunea pentru istorie, dar și pentru politică a început în micul spațiu de pe Dimitrov. Nu întâmplător în 90% din vise mă aflu acolo, deși între timp am locuit în încă vreo 10 locuri, numite “acasă”.

Firește, am învățat enorm de la părinții mei, de la mama, care cânta și era îndragostită de romanțele românești, dar și de cântece idiș A brifale der mome (Scrisoare de la mama). Și de la tata, inginerul, care îmi vorbea de Coșbuc, dar și de Herzl și Nordau (despre ultimii cu vocea scăzută, că…astea erau timpurile).  Tata este cel care mi-a pus în mână cărțile lui Şalom Alehem, care m-au cucerit pentru toată viața.

Dar, despre părinții mei, sunt multe de spus și o voi face altădată.

Liviu Rotman