Când eşti departe, cât de aproape ești?

Așa e făcut omul, să-și aducă aminte cu relativă ușurință de lucruri și evenimente petrecute acum zeci de ani, dar să uite ce a mâncat alaltăieri la masa de seară….

În subiectul Basarabia eu nu am avut nimic de ținut minte. Tatăl meu, basarabean la origine și posedând limba rusă în egală măsură cu româna, nu mi-a vorbit niciodată de acele locuri unde a copilărit și unde și-a lăsat familia plecând la studii medicale în străinătate și apoi așezându-se pe celălalt mal al Prutului, cel al Moldovei ”românești”.

Sigur că știam despre ce e vorba, cu atât mai mult cu cât fratele tatei rămăsese ”acolo”, părinții mei îi vizitaseră familia de câteva ori de-a lungul timpului, iar eu (și sora mea) l-am primit cu toți ai lui în urmă cu aproape 30 ani ca noi veniți în Țara Sfântă.

Dar nimic mai mult…..

Nu se prea vorbea în România comunistă despre Basarabia. Subiectul era semitabu, pentru că orice discuție pe această temă putea avea consecințe neplăcute pentru cei ce îndrăzneau să discute despre ceea ce fusese timp de 22 ani parte integrantă din România după mai bine de 100 ani de înstrăinare. Sunt convins că dacă întrebai pe Calea Victoriei, în anii aceia, o sută de tineri despre Basarabia, în cel mai bun caz primeai o ridicare din umeri și nimic mai mult.

Dar eu știam un lucru clar și asta îmi rămăsese în minte de mic copil. Știam ce se întâmplase cu buncii mei, acolo, departe de noi, în acei ani.

Știam că bunicul fusese directorul gimnaziului evreiesc din Soroca, o așezare în nordul Basarabiei, că decedase cu două săptămâni înaintea intrării trupelor sovietice – iunie 1940 – și că fusese înmormântat în acea urbe, reședința lui Petru Rareș. Despre bunica  mea lucrurile erau mult mai puțin clare. Supraviețuitorii tragediei transnistriene povestiseră tatei cum că bunica Milca fusese ucisă de un ofițer român, cam prin anul 1942, pe marginile unui drum cu pulbere, între două lagăre de concentrare. Cu un singur foc de armă… Și aruncată într-un șanț. Și mai știam că cei doi fii – tatăl  meu și fratele său – puseseră o placă funerară pe mormântul bunicului, în amintirea celei ce le fusese mamă și nouă bunică pe care n-am cunoscut-o niciodată.

Cu aceste date în minte m-am întâlnit pentru prima oară, în anul 2000, cu medici anesteziști ”moldoveni” la un congres în București.

-Dacă sunteți de pe la noi, apăi de ce nu veniți să ne vizitați? Hai să ne legăm la telefon și să vă vedem la Chișinău…

De atunci și până acum am călătorit spre acele ținuturi nu o dată și nu de două ori,  frecvența vizitelor mele în Republica Moldova (numele oficial al Basarabiei de azi) ajungând în medie  cam de două ori pe an.

Legăturile mele cu medicina de peste Prut ar putea forma subiectul unui volum cam  de 200 pagini. Scopul vizitelor mele e multiplu și nu aici e locul pentru a le enumera. Deajuns dacă voi remarca că am ajuns să cunosc realitățile de acolo mai bine decât le știu pe acelea din alte multe țări în care am fost ca turist.

Bineînțeles că am fost la mormântul bunicului, și nu o dată. Și bine înțeles că am vizitat tot ce se poate vizita în legătură cu prezența evreiască din fosta Basarabie, locurile pogromului din Chișinăul anului 1903 (inițiat de ruși și soldat cu uciderea a aproape 60 nevinovați), Orhei, Bălți cu amintirea miilor de evrei uciși sau deportați și de ruși și de români în timpul Holocaustului, dar și câteva crame dintre cele mai cunoscute, prima fiind celebra Cricovă, cu cei 64 km de ulițe subterane și cele peste 2 milioane de sticle de vin, cel mai vechi datând din anul 1902 originea lui fiind….Ierusalim!!

Săptămâna trecută m-am întors din Chișinău. Am sosit acolo pe ploaie și am plecat pe zăpadă. De fiecare dată găsesc ceva nou în acele locuri, de fiecare dată mă minunez de ceea ce se realizează acolo, cu atât de puțini bani și cu forța de muncă șubrezită de masivele plecări pe alte meleaguri.

Și de fiecare dată realizez că eu nu pot fi obiectiv în interpretarea lucrurilor pe care le văd. Vrând-nevrând gândurile mele se întorc spre ceea ce a fost și nu mai este. În mod instinctiv mi se întorc în minte amănunte legate de familia mea și Basarabia. Mă minunez de ironia sorţii care a făcut să mă nasc în Iași, în loc să fiu împreună cu 90% din familia mea, fugită cam prin primul deceniu al secolului trecut spre ”America”, pe care ei o credeau ”de nord” dar care de fapt fusese „de sud”, adică Argentina.  Și apoi  realizez faptul că numai o întâmplare a făcut ca familia noastră să nu facă parte din infinita lista a celor uciși cu egală plăcere de cei care ocupaseră, pe rând, acele locuri. Dar mai ales mă gândesc la bunicii mei ”rămași” sub iarba Basarabiei, pe veci.

Aș fi vrut să fiu nostalgic, dar nu am cum, pentru că eu nu sunt de acolo.

Și totuși…….

Totuși nu mă pot împiedica să gândesc despre viitorul acestei bucăți de glob, care pe hartă arată ca un trup fără cap (Bucovina) și fără picioare (cele trei județe sudice), trunchiat de harta Ucrainei de azi.

Senzația pe care o am de fiecare dată când ajung pe aeroportul din Chișinău e că mă aflu pe pământ românesc. Nu mă deranjează deloc accentul celor care vorbesc limba mea natală, pentru că așa vorbesc și moldovenii de cealaltă parte a Prutului, cu care am  copilărit.

Dar realitatea de azi depărtează ani lumină Basarabia de România. Or fi plecat sovieticii de acolo, dar au rămas rușii… Or fi vorbind mai toți cu mine românește, dar nu o dată îi surprind vorbind rusește între ei. Or fi încercând ei să omogenizeze societatea, dar Transnistria e de jure a lor și de facto a altora.

Calif pentru o zi!

Dacă aș fi calif pentru o zi aș rezolva toate problemele de acolo.

Așa gândesc când sunt printre prietenii mei basarabeni, dar nici nu-mi trece prin cap să le spun ce cred că ar trebui ei să facă pentru a-și ameliora situația. Și asta pentru simplul motiv că mi-e frică de posibila și/sau  probabila lor ripostă:

-Dragă prietene, du-te înapoi acasă, devii la tine calif chiar și pentru o zi,  rezolvă-ți problemele pe care le ai tu la tine, și după aceea întoarce-te la noi, plin de glorie, și dă-ne sfaturi.

Și atunci ce-mi rămâne?!

Ceea ce e statornic și fără semne de întrebare e puternica legătură cu cei ce acolo, în primul rând profesională și apoi sentimentală, o legătură între prieteni care se înțeleg într-o limbă comună și care nu au nevoie nici de translatori și nici de explicații inutile, pentru că totul le e clar.

În septembrie viitor va avea loc la Chișinău un mare congres medical, la care vor participa, cu un program științific comun, societatea de anestezie română și cea moldoveană. Și nu întâmplător! Pentru că anul acesta se împlinește un veac de la unirea Basarabiei cu România, unul din efectele pozitive (prea puține!) ale Primului Război Mondial. Se planifică o ceremonie de deschidere cu miniștri de ambele părți, cu o mulțime de cuvântări, toate în românește, și cu o  excepțională expunere  a comuniunii folclorice dintre cele două maluri ale Prutului.

Voi fi și eu acolo, ca observator al unui curent încă foarte slab, al cărui scop e să apropie dacă nu teritoriile cel puțin inimile și preocupările.

Și asta e ceva, mult mai mult decât nimic.

Gabriel Ben Meron

8 Comments

  • George Liarczek commented on February 15, 2018 Reply

    Splendid!!!!
    Nu cred că cineva ar putea face o prezentare mai realistă dar și sentimenală situației din Basarabia. Gabi e un analist de forță care vede problemele reale ale acestui teritoriu moldovenesc schingiuit de forțe care nu au nimic comun cu poporul ei.

    • gabriel ben meron commented on February 16, 2018 Reply

      Din pacate asta e realitatea….
      Multumesc
      eo
      GBM

  • Julia Kakucs commented on February 15, 2018 Reply

    O relatare sincera, povestita in mod limpede… Limpede dovedeste si faptul ca desi se poate ierta, nu se uita… Bunica, o victima a Raului… Nepotul, o veriga spre viitorul – speram – pasnic si tolerant…

    • gabriel ben meron commented on February 16, 2018 Reply

      Cele doua mari dureri legate de bunica mea: ca nu am cunoscut-o si ca s-a sfarsti in acest mod tragic si macelaresc
      Multumesc pentru aprecieri
      GBM

      • Julia Kakucs commented on February 19, 2018 Reply

        M-a impresionat adanc tabloul tragic al modului in care s-a stins… Am avut bunica, m-am bucurat de ea… La Cluj, in timpul studentiei, la cantina comunitatii, in timp ce laudam friptura si compotul de mere – ca la bunica mea acasa – am inteles pentru prima data ce norocosi am fost noi la Timisoara.

  • Rose Oehmig commented on February 15, 2018 Reply

    Foarte frumos, scris din inimä

    • gabriel ben meron commented on February 15, 2018 Reply

      asa-i!!
      GBM

  • Erica Hoffer commented on February 15, 2018 Reply

    Big like!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *