Sunt un înotător. Îmi place să înot pe distanțe lungi și să intru într-un ritm stabil, relaxant, în care efortul se disipează într-o transă de stimulare mentală. Gândurile încep să se reverse liber, liniștit, generos și adesea ies la suprafață ca idei noi ce plutesc în memorie. Înotul îmi crează o plăcere hedonistică, cu care sfidez oboseala, la fel cum fac pasionații alergători de cursă lungă. Trăiesc în Toronto, Canada, unde înotul se practică cel mai adesea în bazine publice acoperite, saturate din plin cu clor atât pentru sănătatea publică cât și, presupun, pentru propășirea industriei chimice. Cel puțin din acest motiv, omul are nevoie de un costum de baie de calitate, rezistent, precum și de o pereche de ochelari de înot, tot de calitate și nu mai puṭin important, bine potriviți pe față.

Nu departe de bazinul meu favorit am găsit din întâmplare un excelent butic specializat în articole sportive și echipament de înot de performanṭă. Nu mai știu de când am început să mă aprovizionez de acolo, dar probabil de cel puțin douăzeci de ani. Proprietara magazinului este o chinezoaică între două vârste, o femeie măruntă și foarte prietenoasă cu clienții, gata oricând să vândă ceva cu preṭ redus sau pe bani peșin, fără taxe.

Atât înfățișarea ei cât și stilul ei de a face comerț mi s-au părut neschimbate de-a lungul timpului; mă așteptam deci din nou la o primire prietenoasă și o atitudine bună.

Intrând în magazin, am auzit deasupra capului clinchetul familiar al clopoțeilor argintii de „bun-venit” și am zărit-o pe Joyce așezată confortabil în fotoliul ei de la tejghea, zgâindu-se la mine.

– Hello, i-am zis, dar Joyce continua să mă privească.

– Mă mai ții minte? am întrebat-o.

– Da, George, îmi amintesc bine de tine deși n-ai mai călcat în prăvălia mea de doi ani.

M-am simțit ușor stânjenit, dar i-am replicat repede:

– Știi, Joyce, lucrurile pe care le cumpăr de la tine sunt de calitate atât de bună încât nu am avut nevoie să le înlocuiesc de doi ani.

Ea a continuat să mă privească cu un zâmbet șăgalnic și m-a întrebat:

– De ce ai nevoie astăzi, George?”

Văzând că subiectul se schimbă spre afaceri, m-am liniștit și am continuat:

– Am nevoie de un costum de baie marca Speedo și de ochelari de calitate bună pentru înot.

Ea s-a ridicat încet de pe scaun și îndreptându-se spre raftul cu articole de înot, m-a măsurat din ochi și m-a întrebat:

– Tot mărimea 42, George?

Eu m-am înroșit de furie la impertinența unei astfel de întrebări jignitoare, și mai ales la gândul că această mărime mi s-ar potrivi cu adevărat, așa că am răspuns:

– Nu-mi amintesc să fi purtat vreodată 42, dar astăzi dă-mi un 38, îl cumpăr indiferent dacă mi se potrivește sau nu.

Știam că măsura mea este 36-38. Mi-a înmânat atunci două perechi de Speedo, ambele de mărimea 38 și o pereche de ochelari marca TYR, în cutia lor originală, elegantă. Era marca mea favorită, cu o punte nazală semi-rigidă, care se potrivea de fiecare dată perfect la faṭa mea. Am fost atât de bucuros că aproape am îmbrățișat-o și i-am spus:

– Chiar pe aceștia îi căutam, cum ai știut?

– Păi, zice ea, știu că acest stil de ochelari sunt pentru tipi ca tine.

Am fost cu adevărat surprins și am continuat:

– Ce înțelegi prin „tipi ca mine?”

Joyce și-a lămurit remarca adăugând:

– Ochelarii aceștia sunt pentru tipi cu nasul înalt.

Am încercat să digerez înțelesul spuselor ei, dar fără rezultat, așa că am insistat:

– Ce vrei să spui prin „nas înalt?”

Joyce mi-a aruncat o privire ușor condescendentă. ca și cum ar sugera că sunt cam slab la minte și a adăugat cu emfază:

– Vreau să spun UN NAS MARE și foarte proeminent.

Am fost puțin șocat, nu atât de realismul cu care percepea nasul meu, cât de felul în care și-a exprimat opinia. Am hotărât să dau conversaṭiei o întorsătură hazlie și am pornit la contraatac, întrebând-o la rândul meu:

– Vrei să spui că am un nas mare și foarte proeminent?

Dându-și seama de impolitețe, ea continuă totuși jocul și răspunse chicotind:

– Ce să zic, uite-te la nasul meu!

Am privit-o, am studiat-o enervant de îndelungat și în final am concluzionat cu aroganța și cu siguranṭa de sine a unui expert:

– Acum te înțeleg, dar să-ți spun drept, pe faṭa mea nu s-a așezat nimeni.

Contrar așteptărilor mele de a fi invitat să părăsesc imediat magazinul, rezultatul a fost mult mai plăcut. Ditirambii nazali s-au transformat într-un râs sănătos, zgomotos, aproape convulsiv și în deplin abandon. Joyce era din nou așezată în fotoliul de la tejghea, mult prea mare pentru trupul ei firav, iar capul ei aplecat pe spate, aproape că-i ascundea gura deschisă până la urechi, populată cu dințișori de șoricel și ochii mijiți ca două tăieturi. Mi-am imaginat că asta a fost pentru ea distracția majoră a zilei, poate a săptămânii, dar am sesizat și o nuanță de răzbunare, din motive încă neclare. Până la urmă ea s-a oprit, a răsuflat adânc și a spus:

– Nu te cunosc bine George, dar știu din experiență că de obicei oamenii ridiculizează trăsăturile sau obiceiurile celor de altă rasă sau cultură. După o pauză a adăugat că în societățile civilizate aceste diferențe nu-i împiedică pe oameni să conviețuiască pașnic, dar trebuie să fii conștient de felul cum cineva poate fi văzut de alții.

– Poate că ai dreptate, am răspuns, dar am observat adesea că deosebirile rasiale sunt interesante și pot deveni obiect de invidie în ambele direcții. Ce părere ai de exemplu despre operațiile de pleoape, pentru mărirea și rotunjirea ochilor?

Neabătută, Joyce a răspuns:

– Am o prietenă care a făcut o asemenea operație, dar după câte știu nici o rasă nu arată interes pentru operații de mărire a nasului!

– OK, Joyce, hai să convenim că un nas mare este considerat de toți urât și nedorit și să ne oprim aici.

Ea continua să râdă, așa că înainte de a schimba subiectul, am întrebat-o:

– Spune-mi, Joyce, este adevărat că voi chinezii îi numiṭi pe albi „Diavoli cu Nasuri Mari”?

Ea căzu pe gânduri, apoi îmi răspunse:

– Nu e chiar așa. E o neînțelegere bazată pe o traducere greșită. În limba chineză avem același cuvânt pentru Diavoli și Străini. În cazul acesta avem în vedere străinii.

Am răsuflat ușurat la gândul că un străin nu era neapărat considerat Diavol.

Joyce mai șovăia, încă nu lămurise toate aspectele delicate ale armoniei interrasiale, așa că a reluat conversația:

– Vezi, George, când mi-am făcut studiile la Vancouver am surprins un grup de colegi de-ai mei spunând: „Ce caută aici această micuṭă Chink (un pejorativ pentru chinezi)?” M-am îndreptat spre ei și le-am spus: „Știți ce fac aici? Același lucru pe care îl faceți și voi: studiez. Vă deranjează?”

Joyce a rămas serioasă pentru un timp și apoi a încheiat:

– Acestea s-au întâmplat cu ani în urmă și de atunci nu s-a schimbat mult, doar că acum majoritatea studenților sunt asiatici și dacă ar dori, ar putea pune aceeași întrebare „străinilor cu nasul mare”.

Fără îndoială că savura acest aspect nou și se simțea răzbunată.

Aveam sentimente mixte despre pericolul iminent de a deschide „cutia Pandorei”. Analiza implicațiilor complexe ale interacțiunilor rasiale bazate pe reprezentare procentuală nu duce la nimic bun, așa că am abandonat subiectul.

Deodată mi-am amintit că de fapt venisem la magazin ca să cumpăr articole pentru înot și în mod politicos dar ferm am adoptat expresia și postura unui om grăbit. Joyce mi-a înmânat costumul de baie și ochelarii împreună cu factura, care reflecta tratamentul preferențial pentru anumiți clienți ca mine și poate chiar o mică recompensă pentru că s-a distrat atât de bine pe socoteala mea. Oricum știam că nasul meu va fi prezent la apel și în viitor.

În drum spre bazinul de înot, gândurile mi-au fost invadate agresiv de o armată de nasuri, intrând cu bocancii în băltoacele neuronilor, trezind amintiri latente și stropindu-le cu noroi. Ca prin minune a început să se deruleze un film cu nasuri și am devenit propriul meu spectator.

Mi-am amintit că cel mai mare poet român din secolul al XIX-lea, Mihai Eminescu, în celebra sa „Scrisoarea a III-a”, și-a exprimat ca un adevărat patriot sentimentele de ură și dispreṭ împotriva a tot felul de străini care conduceau România, rupți de popor și urmărind doar propria lor îmbogățire. Unii erau greci din Fanar, cartier al Constantinopolului, alții erau bulgari, necinstiți și corupți până în măduva oaselor. Talentul poetic al lui Eminescu a surprins și a revelat trăsătura fizică a „nasului subțire” sau a „cefei groase”, asociate în context cu urâṭenia și implicit cu un caracter josnic, demn de dispreṭ:

„Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire,

Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire”

Expresia românească „să dai nas cuiva” este binecunoscută. În procesul de eliberarea României de sub jugul fascist, populația civilă română a suferit nenumărate abuzuri și din partea eliberatorilor ruși, care la timpul lor erau considerați o forṭa militară și politică pozitivă. Totuși expresia „Dacă dai nas lui Ivan, ți se suie pe divan” nu s-a folosit degeaba, ea reflectă multe experiențe amare.

Prin contrast, înlăturarea nasului este de asemenea un concept interesant prin cruzimea și semnificația lui politică. În timpul jugului otoman, domnitorii români plăteau turcilor biruri grele pentru a-și păstra autonomia și alte privilegii. Neplata acestor biruri a rezultat adesea în pedeapsa prin mazilire, de fapt tăierea nasului, o umilire fizică și socială pe viaṭă. Până în ziua de azi expresia „a fost mazilit” e înțeleasă de toți că un act de retrogradare.

Toate caricaturile antisemite, în special în perioada nazistă, înfățișau pe evrei cu nasuri coroiate, supradimensionate, în intenția de a-i reprezenta urâṭi și respingători și a întări efectul propagandei antisemite. Prezentări asemănătoare pot fi văzute în schiṭe și gravuri medievale, mai ales despre cămătari evrei, un exemplu clasic fiind Shylock, cămătarul evreu din piesa lui Shakespeare „Neguṭătorul din Veneṭia”. În caricaturi antisemite contemporane din țările arabe și din orientul apropiat, evreii sunt din nou caricaturizaṭi cu nasuri exagerate și coroiate, deși uneori e dificil să se distingă dacă victima ridiculizată este evreu sau arab.

Un nas mic și cârn, în special la femei, este considerat după anumite standarde ca fiind sexy. Dimpotrivă, o persoană cu un nas cârn pronunțat crează adesea o asociație porcină, cu stereotipul de lăcomie, șiretenie, nu prea demn de încredere. Un „nas roman” clasic este în general asociat cu distincția și noblețea, meritată sau nu. Un bărbat cu un nas disproporționat de mic va fi depunctat pentru lipsa de masculinitate. În percepṭia folclorică europeană, nasul turtit (care amintește de un luptător sau boxer) este în general asociat cu brutalitatea sau primitivismul.

Oricât ar fi de frumos sau urât, nasul devine complet neimportant în comparație cu ce iese din el. Vizibilitatea unei „decorații” stufoase de păr nazal poate cauza probleme serioase pe plan social. Industria cosmetică a reacționat prompt, inventând mașina de tuns părul din nas și orice bărbat civilizat are un asemenea aparat în baie.

Sunetele emise pe nas, ca în „nazalizarea” specifică limbii franceze sunt considerate ca având distincție și eleganṭă. Lipsa lor îi scoate în evidență în mod nefavorabil pe străinii vorbitori de limba franceză.

Inelele purtate pe și prin nas dau în anumite subculturi un statut cosmetic sau social special.

Eschimoșii, trăind în frigul crâncen al zonelor arctice, nu au luxul de a-și expune aproape nimic la aer, cu o singură excepție: nasul! Expresia supremă a afecțiunii reciproce dintre doi eschimoși se face și prin frecarea nasurilor.

Când vrei să-ți bați joc de cineva, sau să-ți arăți nemulțumirea sau dispreṭul față de cineva, îi „dai cu tifla”, faci gestul de „nas lung”, cu palmele deschise și aliniate cu propriul nas. Deși acest gest este considerat pueril, totuși e destul de universal.

Când ceva „nu miroase a bine”, tot nasul e acela care detectează simbolic situația nedorită. Similar, în multe culturi circulă sub diferite variante expresia „are un nas special pentru…” descriind un „al șaselea simṭ” sau intuiṭie pentru sesizarea unor situații speciale.

Când curiozitatea ta nu este bine văzută, eșți invitat „să nu-ți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala”. Similar, în cultura maghiară, când nu este dorit ca cineva să fie informat de anumite lucruri care nu-l privesc, expresia folosită (în traducere) este că „nu trebuie să se afișeze totul pe nasul respectivului”.

În cultură populară rusă, când cineva este înșelat sau nedreptățit, precum și când cineva refuză arbitrar să-ți dea ceea ce ți se cuvine pe drept, ceea ce primeșți este descris pejorativ: „ai primit o sulă în nas”. Deși această expresie este extrem de vulgară, totuși este destul de răspândită.

În mod clar, nasul „își bagă nasul”, mai peste tot. Dacă nu ne știm „lungul nasului” ne putem aștepta la neplăceri, iar dacă ceva nu ne place, „strâmbam din nas” sau „ne luăm nasul la purtare”.

Cunoaștem cu toṭii oameni cu care nu vrem să ne întâlnim „nas în nas”. Câṭi dintre noi putem spune că n-am fost niciodată „duși de nas”? Când cineva ne spune că o persoană atrăgătoare „nu e de nasul nostru”, ne vine să scoatem „flăcări pe nas”. Cine n-a trecut prin situaṭii în care li s-a „trântit ușa în nas”? Cunoaștem cu toṭii persoane îngâmfate cărora nu le ajungem „cu prăjina la nas”.

Sărmanul Pinocchio a fost crunt pedepsit de creatorul său prin lungirea nasului atunci când minṭea. Nu suntem oare binecuvântați, noi oamenii, că asta se întâmplă doar în povești?

Câinii își freacă uneori nasurile ca un semn de confirmare al unei noi prietenii. Aceleași nasuri se bagă apoi în partea din spate pentru o acceptare mai „pro-fundă” a prieteniei.

Instinctul uman primar asociat cu o furie spontană ne îndeamnă să lovim pe cineva cu pumnul în nas. Consecințele legale ale unui astfel de act ne forțează să executăm lovitura doar mintal, dar nasul rămâne victima preferată a acestei agresiuni.

În lumea creației artistice și a fanteziei cinematografice, cum o vedem de exemplu în extraordinarul film Avatar, creatorii grafici ai extratereștrilor au ales nasul ca elementul facial cel mai distinctiv. Deși ochii sunt deosebiți, aproape felini și corpurile inuman de frumoase și armonioase, cred că nasurile rămân în memorie ca unice.

În încheiere merită menṭionată povestea adevărată a unui nas adevărat al unei prietene adevărate pe nume Dora. În anii mei de liceu, vârsta poate cea mai necruṭătoare prin cruzimea competiṭiei pentru „statut”, bazată pe atribute fizice și modă, am avut o colegă deosebit de inteligentă și de capabilă, blestemată însă cu un nas care prin mărimea și forma lui sfida complet standardele nemiloase ale subculturii de liceu. Acceptarea estetică a unui astfel de nas și implicit și a purtătoarei, era imposibilă. Fața acestei tinere devenise ṭinta umilirii atât în forme crude și primitive, căt și uneori în forme mai subtile, destul să o ducă la disperare și mai tărziu la o depresie vizibilă, cu consecinṭe grave.

Într-o bună zi Dora a dispărut din oraș. A reapărut un an mai târziu – o persoană schimbată, cu un nas nou. Un nas frumos, atrăgător, gata pentru aprobarea „poliṭiei nazale” și chiar cu „vino-ncoace”. În acea vreme chirurgia estetică în România era stigmatizată în sine, chiar mai mult decât persoana care o folosea. Mama ei a avut inspiraṭia, întelepciunea și inițiativa de a acționa, iar viitorul fiicei a fost salvat. Dora a avut un succes profesional deosebit, a întemeiat o famile fericită și trăiește și astăzi mulțumită, mândră și necomplexată și desigur fără să știe că cineva, cândva va scrie despre ea. Astfel, povestea Dorei „miroase a succes”.

George Kun

(articol apărut în mai 2010, în versiunea electronică a revistei Observatorul, Canada http://www.observatorul.com/)