Departamentul de Vânzări şi Marketing a înștiințat conducerea firmei noastre internaționale de specialităţi de ciocolată, că atât testările extensive pe piață cu vânzarea limitată a produselor la consumatori, cât şi testările gustative și senzoriale cu experți, au dus la aceeași concluzie că produsele sunt excelente, și că vor avea o cerere foarte ridicată pe piață. La asta se va mai adăuga și un suport profesional de reclame și marketing, deci producția de masă trebuie sa înceapă neîntârziat.

Gata pentru producție de masă? Asta e muzică la urechea departamentului de inginerie. Vor urma proiecte mari cu fonduri serioase, identificarea echipamentului de proces și de ambalaj necesar pentru a construi linii de producție, studii comparative de performanță şi cost, deplasări și vizite la firme de specialitate, întocmirea unei documentații de justificarea economică a proiectului care să fie prezentată la diferite nivele de autoritate, obținerea tuturor aprobărilor urmată de lansarea “de facto” a proiectului. Cooperarea intensă cu producătorii de echipamente e și ea foarte complexă, ca să se asigure că toate specificațiile clientului vor fi înțelese și respectate și că livrarea se va face la timp.     Destul de complicat, nu-i aşa?

Eu am fost numit șef de proiect, pe baza expertizei mele tehnice și a istoriei mele de succes în multe alte proiecte. După două luni de cercetări intense şi vizite la diverşi producători internaționali de echipamente din industria alimenatara, am ales sursa care a şi fost acceptată. Uzina era aflată în nordul Italiei, aproape de Torino.

Urma să pregătesc documentația pentru aprobarea proiectului, cu justificarea tuturor cheltuielior, duratei de completare și a personalului necesar. Procesul de aprobare finală trece prin diferite nivele de examinare, fiecare cu întrebările și provocările lui.

La sfârșitul acestui efort am prezentat propunerea de proiect conducerii firmei. Ca de obicei, primul lucru examinat este costul final. Automat, fară nici o explicație, ei îl reduc cu 20%, cu instrucțiuni de revizuire și o prezentare nouă care să reflecte noul cost.  Acest sistem era de fapt un joc politic, bazat pe prezumția că inginerii vor “umfla” costul ca sa fie acoperiți pentru situații neprevăzute, iar inginerii umflau și ei costul, în anticiparea unei reducerii garantate. O situație tipică de “ce a fost mai întâi, oul sau găina?”

Gata să dau o justificare solidă, am încercat să obțin fonduri suplimentare, dar mi s-a explicat că dacă ai destui bani, oricine poate să facă proiectul, dar de la un inginer ca mine, se așteptau la demonstrarea creativității şi inovației ca să mă descurc cu banii aprobați, fără compromisuri majore.

Tocmai pentru că eram inginer, nu puteam să iau scurtături la calitate, performanță sau, doamne ferește, la siguranța echipamentului, așa că m-am concentrat la variante bune de “creativitate” și spirit de “inovație”. În final am găsit o soluție elegantă și foarte practică.

Am propus ca în loc să aducem din Italia tehnicienii firmei pentru instalare, testare, și punere în producție, să trimitem la firma italiană personalul nostru canadian calificat, care să fie antrenat prin participare directă la asamblarea și testarea echipamentului în Italia, trecând și prin niște examene de competență aprobate de producătorii italieni. Urma ca apoi canadienii să reasambleze și să pună în producție linia nouă, în Canada, fără nici un ajutor de la tehnicienii firmei italiene.

Propunerea mea a fost aprobată și mi s-a dat sarcina să selectez doi mecanici, un electrician și un programator din uzină și să-i duc in Italia pe vreo 4-6 săptămâni.

După calcule detaliate de cost, alternativa propusă de mine încă era cea mai economică, dar beneficiul major era cel de durată lungă în care technicienii noştri, deveniți “proprietarii” echipamentului, nu numai că urmau să-l opereze, repare și întrețină cu grijă, ci puteau şi interveni în cazul unor defecțiuni majore. Dacă ar fi rămas dependenți de ajutor exterior, de dincolo de ocean, pierderile de producție și costul puteau fi imense.

Tehnicienii aleși de mine erau foarte buni şi urmau să dovedească cât de eficienți şi concentrați vor putea rămâne, timp de câteva săptămâni, departe de casă, într-un anturaj de limbă și cultură diferită și cu presiunea de a onora cu succes maxim încredera investită în ei.

Mai era o lună până la plecare și trebuiau facute numeroase aranjamente administrative.

Știind că deși italienii vor coopera, nu vor avea prea mult timp pentru pregătirea testelor, mai ales în engleză, m-am ocupat eu şi de acest aspect. Înainte de plecare am întocmit un curs de calificare individuală, care acoperea toate subasamblurile mașinii, piesele de schimb, bazele de operare, reparații şi întreținere, și înca 500 de întrebări de competență, la care răspunsurile corecte puteau fi date doar prin studiu intens, atât al echipamentului cât și al manualelor. Urma să finalizez cursul cu italienii care înțeleageau binişor engleza scrisă, dar nu prea o vorbeau. Trebuia aprobat planul de studii, cantitatea de informații digerabilă pe o zi de 8-10 ore, precum și relevanța întrebărilor şi sistemul de notare. Cu cât eram mai bine pregătiți, cu atât mai mult putem conta pe ajutorul lor.

A venit și ziua cea mare a plecării, ne-am întâlnit cu toții la aeroport şi am stat la taclale cu mare entuziasm, dat fiind că pentru toți era un eveniment cu totul deosebit. Datorită duratei relativ lungi a zborului ni s-a permis să facem voiajul în “Business Class” care oferea un confort superior.                                                 Până la urmă am sosit la Torino, am închiriat două mașini și ne-am dus direct la hotel, unul simplu, curat și nu exagerat de scump. Firma noastră permitea luxul de o persoană pe cameră, care mi-a adus aminte de delegațiile din România, unde se înghesuiau până la 4 persone de acelaşi gen. Ne-am dus la camerele noastre, și ne-am dat întâlnire în 3 ore în “lobby”-ul hotelului  pentru prânz. Numai doi s-au arătat la timp, pe restul i-am găsit sforăind din greu, dar s-au sculat și au fost gata repede. La restaurant, am luat o masă mare de 6 persoane și chelnerul, destul de promt ne-a dat meniul ca să comandăm. A urmat o perioadă de vre-o jumate de oră până toți au reușiă comande ceva. Meniul era în italiană, germană, franceză și engleză. Singura limbă pe care “băieții” o vorbeau era engleza, şi traducerea nu era prea bună nici ea. Am preluat eu traducerea și explicațiile, ca să constat cu surprindere că nici una dintre mâncărurile disponibile nu le era cunoscută și au întrebat dacă se serveau hamburgheri cu cartofi prăjiți și dacă aveau ketchup sau alte condimente sau sosuri care se serveau în America de nord stropite dintr-o butelie de plastic. Nu, nu se servea aşa ceva. Atunci mi-am convins colegii să încerce ceva specialități italiene pe care urma să le comand și eu.

Cu ocazia acestui prim prânz italian luat împreună, am mai aflat și alte amănunte interesante. Tehnicienii mei nu călătorisera niciodată în Europa, doar de câteva ori în Florida, ca să joace golf iarna. Europa pentru ei era ceva cu mâncăruri ciudate, lipsă de parcare, locuințe foarte mici, aglomerație peste tot, snobism în ținută, unde nu erai binevenit în tenişi şi “T” shirts la multe restaurante, baruri și spectacole, mașini prea mici şi benzina la cost dublu decât ar trebui să fie într-o țară civilizată.

Totuși, această escpadă în Italia era văzută ca o ocazie extraordinară de a scăpa atât de rutina de la servici cât și de la cea de acasă.

Am stabilit să ne întâlnim în holul hotelului a doua zi dimineața și după micul dejun să plecăm cu toții împreună la firmă.

Am reușit să sosim la timp și am fost primiți într-o sală de conferințe cu gustări și cafea expresso, pentru binevenit și o sesiune generală de orientare. După asta am făcut cu toții un tur al uzinei pentru a ne familiariza cu echipamentul existent și cu rutina zilnică. Dupa ceea, eu m-am retras în biroul inginerului șef ca să revizuim programul propus de mine pentru examinare și sistemul de marcare. Această cooperare a rezultat în finalizarea documentelor, cu adăugiri și modificări sugerate de experții locali.

În zilele următoare, s-a stabilit o rutina și la sfârșitul zilei, ne adunam pentru a analiza progresul făcut și a lămuri problemele nerezolvate din timpul zilei.

Am reușit să mențin o atmosferă de competiție prietenească și “băieții” se întreceau în a demonstra experiența nouă acumulată zilnic.

Am mai înființat și o rutină de seară, de orientare turistică și socială care a devenit extrem de populară.

Grupul se aduna în camera mea, care avea şi un spațiu suplimentar cu o masă mare, scaune și două fotolii, pentru întruniri neformale. Acolo am întins hărți mari, cu detalii din nordul Italiei, sud-estul Franței şi sudul Elveției, cu prezentarea a zeci de atracții naturale, istorice, urbane, sociale și culinare, pe care eu le știam deja ca european precum şi din alte călătorii. În plus am selectat din broșurile de reclamă turistică din hotel, tot ce era in engleză, precum și altele cu descrieri ce meritau traduse. Deschiderea ochilor la aceste atracții în majoritate necunoscute grupului au creat o mare curiozitate şi interes.

Cum weekendurile erau libere și aveam două mașini, existau posibilități practic nelimitate de a face escapade spectaculoase în 3 țări : Italia, Franța și Elveția. Asta era încă în epoca pre-internetului, deci informația se colecta din broșuri, cărți, reviste, adică relativ foarte încet. Întrucât aveam la dispoziție multe weekenduri, am vrut neapărat ca echipa mea să profite de aceasta ocazie unică de a vedea lumea în confort și cheltuială minimă. S-a creat astfel un  mare stimulant de a termina planul de lucru săptămânal la timp, astfel încât să poată utiliza și savura din plin tot weekendul.

Dilema care s-a creat a fost nu atât unde se merge de weekend ci cine urma să vină cu mașina mea. Pentru mine, alternarea muncii intense și stresante de a organiza, supraveghea și conduce progresul proiectului în timpul săptămânii cu rolul de ghid turistic în unele dintre cele mai spectaculare părți ale Europei era ceva ca în basme. Astfel am văzut Coasta de Azur, Monaco, Le Cinque Terre, Milano,  Veneția, Lago Maggiore, Commo și Garda, the Pisa Tower, și multe alte minuni. Rolul meu de ghid și cunoscător de limbi străine, s-a dovedit foarte util, și băieții și-au arătat recunoștiința prin sârguință sporită la lucru, renunțare la a curta recepționerele sau de a duce “vizitatoare” în camere sau consumul de băutură. Totuși, în prezența mea, trebuiau să se comporte cu mai mult control decât dacă ar fi fost de capul lor.

Într-o vinerea seara, programatorul pe care l-am numit asistentul meu direct și era și cel mai respectat din grupul de tehnicieni a venit la mine şi mi-a spus că băieţii au hotărât să petreacă weekendul în Elveția la schi, toți patru într-o mașină, și că garantat vor fi la servici la timp, cel târziu luni dimineața. Mi-a mai spus ca eu oricum merit o pauză că le-am fost ghid destul și pot fi și eu de capul meu.

Zâmbind, m-am gândit că la urma urmelor eu nu sunt tatăl lor, sunt « majori și vaccinați » și weekendul e și al lor, așa cum și-l doresc. Le-am mulțumit că m-au informat de planurile lor și că le doresc o mini-vacanță de schi excelentă dar să aibă mare grija atât la condus cât și la schiat pentru că era sezon de avalanșe și asta adăuga un nivel de risc suplimentar.

Planul meu era să mă duc la Florența, să vizitez și Galeria Uffizi care este întodeauna super aglomerată, să înnoptez acolo și duminica devreme să mă duc la Verona.

Înainte de plecare, i-am mai întrebat pe băieți daca aveau nevoie de ceva sfaturi, dar au spus că au studiat bine hărțile și abia așteaptă să vadă ceva din Elveția. Planul lor era sa meargă spre nord pe valea Aostei și să treacă în Elveția prin pasul Grand St. Bernard, pâna la Martigny și de acolo spre Zermatt, faimoasa stațiune de schi. Era deja spre sfârșitul lui octombrie, când vremea la munte devine mai imprevizibilă ca de obicei.

La ora 8 dimineața am plecat cu toții; eu spre Florența, ei spre Elveția.

Eu am apucat să văd tot ce mi-am planificat și condițiile de circulație au fost bune în ambele zile. Cu totul neașteptat, evenimentul cel mai ciudat, de care-mi aduc aminte și până astăzi, a fost o procesiune imensă, de vreo 300 de membrii ale sectei “Hare Krishna”, mergând într-o singuă coloană pe o stradă paralelă cu râul Arno, în costumele lor colorate portocalii, şi intrând pe “Ponte Vecchio” (menționat în analele istorice deja în anul 996) ieșind pe celălalt capăt al podului şi continuând procesiunea în direcția opusă, pe celălalt mal al râului Arno. În tot acest rătimp cântau cu voce tare tradiționalul lor “chant”: Hare Krishna, Hare Krishna, Krishna Krishna, Hare Hare. Hara Rama, Hare Rama, Rama Rama, Hare Hare. Efectul acestei manifestări a fost atât de contagios, încat m-am alăturat și eu la un grup mare de “gură cască”, ne-am pus și noi în mișcare și am urmărit procesiunea vre-o jumate de kilometru, cântând cu ei.

Totuși am văzut și “Galeria Uffizi” și doar asta în sine a meritat tot drumul.

Am ajuns înapoi la Torino duminica seara pe la 10.00 și m-am dus direct la camera asistentului meu, programatorul. Toți flăcăii mei erau acolo, bând bere și jucând cărți. Am văzut pe fețele lor că ceva nu era tocmai în regulă, dar n-am zis nimic. Pâna la urmă, unul dintre mecanici a zis :”George, tare păcat că n-ai venit cu noi sau poate că noi ar fi trebuit sa mergem cu tine, căci nu ne-ai dezamăgit niciodată”.

Apoi programatorul a continuat cu detalii. “Drumul în amonte spre granița elvețiană era cam cețos, așa că a trebuit să mergem încet. Până la urmă, cam la 100 km de pasul Grand St. Bernard, era un semn mare pe care scria în germană, franceză și italiană:

Cum n-aveam cu noi dicționare (asta era în era de pre-internet) a trebuit să ghicim ce ar putea asta să însemne și n-am putut ajunge la un consens, așa că am decis că avem șanse 50/50 ca să însemne “deschis” și am continuat drumul. Dupa încă 50 de km semnul s-a repetat și ne-am zis că dacă am condus deja până acolo hai să continuăm, că șansele nu s-au înrăutățit, au rămas aceleași. După încă vreo 45 de km de condus chinuit cu vizibilitatea din ce în ce mai proastă şi zăpada deja serioasă, ne-am oprit în faţa une bariere largi, cu aceleași semne, blocând tot drumul. Situația s-a lămurit făra echivoc și astfel am învățat un cuvânt nou în 3 limbi”

Eu îi ascultam în totală neîncredere și pâna la urmă am spus: “asta a fost într-adevăr o situație nefericită, dar ceea ce nu înteleg, cum de niciunul din voi nu s-a prins măcar de varianta franceză?. Canada e o țară oficial bilingvă, sigur ați avut cursuri de franceză chiar dacă doar elementară și nu se poate să nu fi întâlnit cuvântul fermé“.  “L-am întâlnit” a zis programatorul, care era și mai vorbăreț și mai isteț decât toți ceilalți, “dar vezi George, cuvântul “fermé” nu era pe semn. Era “barré” și a început să râdă, dându-și seama cât de mult a dat-o în bară.

Le-am spus după aceea că la drept vorbind nu i-am selectat pentru această misiune pe baza aptitudinilor lingvistice, ci doar celor tehnice, dar acum au învățat într-un mod neplăcut ce bine e să mai vorbești şi o altă limbă. “Și după aceeaa ce ați făcut?” i-am întrebat. “Păi ne-a fost și rușine și jenă, și ne-am simțit cam proşti dar mai ales furioşi, așa că ne-am întors. Drumul a fost foarte obositor n-avea rost să înnoptăm pe drum, așa că am venit acasă la hotel, am dormit bine. A doua zi ne-am uitat la canale britanice de TV, apoi am mers la prânz, am sărit peste cină, și acum după cum vezi, bem bere și jucăm cărți.”

Misiunea s-a terminat cu succes. Italienii au fost impresionați de seriozitatea cu care canadienii au luat însărcinările lor și cu toții au trecut cu brio examenele de calificare.

Băieții au învățat o muțime de termeni tehnici în italiană, iar italienii și-au îmbunătățit și ei engleza, în afară de inginerul șef Valerio Alloto, care continua să comită, cu o precizie inginerească o crimă lingvistica majoră în limba engleză, spunând tot timpul I must to do una sau alta,  spre amuzamentul binevoitor al grupului canadian.

Echipamentul a fost finalizat la timp, trimis în Canada, reasamblat, testat și pus în operație în întregime de grupul nostru canadian.

Vicepreședintele m-a felicitat și mi-a strâns mâna, adăugând cu umorul lui britanic: “OK George, that was good, you can keep your job, for now” (In regulă George, ai făcut o treabă bună, momentan poți să-ți păstrezi slujba).

George Kun