La 1 decembrie 2018 se împlinesc 45 de ani de la moartea celui mai important politician evreu al epocii moderne, David Ben Gurion. Marele om politic a murit la 1 decembrie 1973, cu mai puțin de două luni după izbucnirea celui mai sângeros război al Israelului, Războiul de Yom Kipur, despre care am scris nu de mult. Poate că frământările și suferințele produse de acest război și pierderile grele care le-a înregistrat Israelul i-au grăbit moartea. În acest articol voi scrie despre întâlnirile mele personale foarte scurte cu Ben Gurion și despre întâlnirile noastre profesionale. Dar înainte de toate, o scurtă biografie.

Ben Gurion, pe numele său inițial David Grün, s-a născut în 16 octombrie 1886 în orașul polonez Płońsk, pe atunci anexat de Rusia, într-o familie cu cinci copii. Până la vârsta de 15 ani a învățat la școli religioase evreiești, dar după ce a absolvit s-a distanțat de religie. S-a înscris în partidul Poalei Țion. La 6 septembrie 1906 a ajuns la Yafo, făcând parte din al doilea val de aliya. La început a lucrat în agricultură, întâi în colonia Petah Tikva mai târziu la Segera, în Galileea. În 1910 a fost numit redactor al ziarului „HaAhdut”, ziarul oficial al partidului Poalei Țion. Aici a început să semneze cu numele de Ben Gurion.

Sperând să intre în parlamentul turc, s-a hotărât să învețe dreptul la Istanbul. Îi lipseau însă atât bacalaureatul cât și cunoașterea limbii turce. Bunul lui prieten, Yițhak Ben Țvi, mai târziu al doilea președinte al Israelului, i-a procurat o diplomă falsă(!). În 1911 a plecat la Saloniki. Aici a reușit să-și dea examenul de bacalaureat în limba turcă. A apucat să facă numai doi ani de drept la Istanbul și la izbucnirea războiului s-a întors în țară împreună cu Yițhak Ben Țvi.

După un an au fost aleși amândoi deputați la Congresul Sionist de la New York. Aici Ben Gurion s-a folosit de limba părinților lui, limba idiș. Tot aici a cunoscut-o și pe mult iubita lui soție Paula, originară din Minsk, Bielorusia, cu care s-a căsătorit în 1917. În anul 1919 s-au întors în țară. Începând din 1920, a devenit unul din cei mai importanți lideri ai evreilor. În același an a participat la înființarea Histadrut (Sindicatul), până azi cea mai importantă instituție a muncitorilor din Israel. În 1930 s-a înființat partidul Mapai, care a condus țara până în 1977. Tot atunci Ben Gurion și-a construit o casă la marginea Tel Avivului pe atunci. Strada, numită azi Sderot Ben Gurion, se află la câțiva metri de malul mării și a devenit „buricul târgului”. În 1934 s-a întâlnit la Londra cu Zeev Jabotinsky, șeful mișcării revizioniste, cu care a semnat un acord de cooperare, dar acesta nu a fost niciodată validat de partidul său. În 1935 a fost ales președinte al Sochnut, instituția care conducea pe atunci așezarea evreiască din viitorul stat Israel.

În timpul celui de al Doilea Război Mondial a călătorit în Anglia și în Statele Unite, încercând să amelioreze situația populației evreiești din țară. A încercat să vină și în România pentru a vizita comunitatea evreilor de aici, care în urma războiului și a Holocaustului a rămas cea mai mare comunitate evreiască din Europa. Dar britanicii, împreună cu comuniștii proaspăt veniți la putere în România l-au împiedicat. În schimb i-a vizitat pe evreii din Bulgaria. În 1945, în timpul vizitei la New York, a căutat să contacteze evrei bogați ca să obțină fonduri pentru achiziții de armament și înființarea unei industrii militare pentru viitorul Israel. Este încă un exemplu pentru viziunea lui de viitor.

În timpul războiului și după ceea, britanicii s-au opus venirii evreilor în Israel. Din cauza acesta, conducerea evreilor din țară a intensificat lupta contra britanicilor. În sâmbăta de 29 iunie 1946, („HaȘabat HaȘhora” – sâmbăta neagră), britanicii i-au arestat pe toți conducătorii Mișcării Sioniste și a Sochnutului. Ben Gurion a scăpat, fiind la Paris, unde a adunat 3 milioane de dolari pentru armament.

În septembrie 1947 a semnat cu partidul ultrareligios Agudat Israel pactul cunoscut ca Status Quo în probleme religioase. Prin acesta se stabilea că sâmbăta va fi ziua oficială de odihnă în viitorul stat Israel, de asemenea se renunța la căsătoriile civile și se recunoștea autonomia sistemul de învățământ ultrareligios. Toate aceste prevederi și multe altele sunt aplicate până astăzi de toate guvernele din cei 70 de ani de existență a statului. În 29 noiembrie 1947 a fost adoptată rezoluția 181 a ONU, care prevedea împărțirea teritoriului Palestinei, sub mandat britanic, în două state: unul evreiesc și unul arab. În 12 aprilie 1948 Ben Gurion a fost ales șeful Adunării Generale a Poporului pentru a conduce viitorul stat evreu.

Ben Gurion dând citire Declaraţiei de Independenţă a Israelului

La Tel Aviv, în 14 mai 1948, el a dat citire Declarației de Independență a Statului Israel și a fost numit prim-ministru și ministru al apărării. A fost prim-ministru în două legislaturi, în total 13 ani, mai mult ca oricare altul până astăzi. Acest interval se adaugă celor 13 ani dinaintea înființării statului, în care a condus populația evreiască din țară. A doua zi după proclamarea independenței Israelului, statele arabe i-au declarat război și l-au invadat. În 26 mai, Ben Gurion a dat ordinul de înființare a Armatei de Apărare a Israelului. A fost un război sângeros, cu mii de victime, printre care și mulți imigranți abia scăpați din infernul Holocaustului. Ajunși în sfârșit în Țara Făgăduienței, cei apți pentru serviciu militar au fost trimiși direct pe front – unii spre moarte. Războiul de Independență a durat un an și jumătate.

În timpul primului guvern (1948-1954) populația evreiască din Israel s-a dublat de la circa 650.000 la 1.370.000, printre care și sute de mii de evrei români. Pentru a finanța acest influx enorm, Ben Gurion a semnat în 1952 o înțelegere cu guvernul Germaniei pentru ca supraviețitorii holocaustului să primească despăgubiri, cu toate că înțelegerea a avut mulți oponenți în Israel. O altă decizie de importanță excepțională luată sub conducerea lui a fost înființarea Comisiei Atomice, pentru dezvoltarea armelor nucleare.

Ben Gurion şi Pola

La sfârșitul anului 1953 a demisionat și s-a retras în vestita lui baracă din chibuțul Sde Boker, dar a revenit la conducerea țării în 1955. În octombrie 1956 a condus cel de al doilea război al Israelului, cunoscut și sub numele de „Operațiunea Kadesh”. În acești ani a fost lansată prima rachetă israeliană și s-a inaugurat televiziunea. În vara anului 1963, la vârsta de 77 de ani, a demisionat și s-a retras din nou la Sde Boker. În 1968 a murit iubita lui soție Paula, după care a început declinul lui personal. A murit la 1 decembrie 1973 și a fost înmormântat la Sde Boker, alături soția sa.

*  *  *

Eu l-am întâlnit pe Ben Gurion cu două ocazii, ambele în perioada seviciului militar.

Am intrat în armată în 1962, la vârsta de 18 ani. În această perioadă Israelul dezvolta legături cu statele Africii, recent eliberate de colonialism, iar conducătorii lor veneau în vizite oficiale. O dată sau de două ori pe lună venea câte un președinte. Bineînțeles că erau întâmpinați la aeroport cu o ceremonie și cu o gardă de onoare. Ca „gardă de onoare” funcționa o companie de noi recruți (printre care eram și eu), care era schimbată periodic. Compania mea era cazată lângă Așkelon și pe vremea aceea drumul până la aeroport dura vreo două ore. Primeam înștiințările din timp, ne îmbrăcam impecabil și eram duși la aeroport cu camionul (nu ca astăzi cu autocarul cu aer condiționat). Trebuia să așteptăm pe pistă, fie soare fie ploaie, câteodată ore întregi, până la sosirea avionului. S-a întâmplat nu o dată ca un soldat să leșine. Personalitățile care îl primeau pe musafir veneau din timp și uneori așteptau și ele ore întregi. Spre deosebire de astăzi, nu așteptau nici în mașină, nici în camera de VIP, ci direct pe pistă. Probabil nici comunicațiile nu erau la fel de performante ca astăzi și ora aterizării nu se știa exact. De mai multe ori Ben Gurion a venit și el mai devreme. Fiind o persoană extrem de dinamică, trebuia să-și umple timpul într-un fel oarecare. Îl vedeam plimbându-se pe pistă cu bodyguardul lângă el. Cel mai mult îi plăcea să vorbească cu soldații.

Pe atunci gărzile de onoare erau foarte modeste și noi eram dispuși pe un singur rând, după înălțime. Eu eram al doilea ca înălțime. Ben Gurion începea să vorbescă cu soldații din capătul rândului, dar cum băiatul cel mai înalt era cam timid și posac, ajungea la mine. El era foarte scund, pe lângă el noi păream niște uriași. Vorbea foarte rapid și cu un ușor accent idiș, ceea ce era destul de greu de înțeles, mai ales când erai obosit după ore întregi de stat la soare și mai erai și emoționat de onoarea ce ți se face. El înșira întrebări fără număr. Nu-mi venea să cred că un om atât de important și ocupat se interesează de viața unui simplu recrut ca mine. M-a întrebat despre mine, familie, frați, origine, învățătură și multe altele.

Ţriful lui Ben Gurion

A doua ocazie a avut loc după un an și ceva. Eram cadet la școala de ofițeri și ne-au dus într-o misiune secretă, cea de a-l păzi pe Ben Gurion în chibuțul Sde Boker. Chibuțul se află la mijlocul drumului între Egipt și Iordania și din ambele direcții veneau frecvent teroriști. Unul din cele mai sângeroase atentate a avut loc în 17 martie 1954, într-un autobuz în drum spre Eilat, unde au fost ucise 12 persoane, printre care și copii. Ca urmare instituțiile de securitate și armata au hotărât ca Ben Gurion să fie păzit în mod special. Când el se afla la Sde Boker, câteva unități de soldați păzeau de jur împrejurul chibuțului, prin nisipuri. Se spunea că el nu știe, dar eu sunt convins că el știa totul. Am stat și eu acolo o perioadă scurtă și l-am văzut plimbându-se (mergea mult pe jos) împreună cu un bodyguard înarmat.

Ben Gurion făcea zilnic exetrciţiid de stat în cap

*  *  *

A existat și o a treia întâlnire. De această dată, însă, ea nu a mai fost o întâlnire față în față, ci o insolită întâlnire de specialitate, care mi-a prilejuit revelația descoperirii unei fațete noi și uimitoare a unei personalități de mare profunzime și inteligență, dincolo de viața politică. Tocmai de aceea în această ultimă parte a amintirilor mele despre marele om vreau să prezint câteva acțiuni demne de admirație ale lui Ben Gurion, și anume chiar în specialitatea mea: lingvistică și studiul Bibliei.

În iarna anului 1948, înainte de proclamarea independenței, el a scris Academiei Limbii Ebraice, (care exista încă din 1912), cerând să pregătească imediat termenii necesari pentru instituțiile de stat care urmau să fie întemeiate. El a dat și o listă exactă de domenii: statul, guvernul, parlamentul, primăriile, legile, poliția, armata, corpul diplomatic etc. O mare parte din munca neterminată de Academie a făcut-o el însuși. De exemplu în aprilie 1948, el a purtat o corespondență amplă cu prof. Tur-Sinai, președintele Academiei Limbii Ebraice, despre termenul ebraic pentru gradul de general. Profesorul a propus un cuvânt foarte rar, care apare doar de două ori în Vechiul Testament, cuvântul tartan, de origină asiriană. Ben Gurion s-a opus, oferind o explicație amplă, printre altele fiindcă el credea că acest cuvânt era un nume de persoană, așa cum apare în toate traducerile Vechiului Testament. Cu două luni mi târziu, Ben Gurion împreună cu șeful statului major, Yaakov Dori, au ales pentru gradul de general un alt cuvânt biblic, și anume aluf. Un alt termen introdus de el a fost hel hayam (forțele navale sau marina militară), termen care apare o singură dată în Vechiul Testament. Există încă mulți alți termeni introduși de el.

În anul 1953, fiind prim ministru, a scris în ziarul Davar un articol foarte lung, numit „Belo et” (fără et), despre o prepoziție care semnalează cazul acuzativ al substantivelor articulate. Problema este că în Vechiul Testament prepoziția respectivă apare uneori da și uneori nu. În ebraica modernă este aproape obligatorie, ușurând înțelegerea frazei. Ben Gurion a susținut întotdeauna că dacă se poate și fără, mai bine să renunțăm. Așa a și făcut, cel puțin în scrierile sale. Când vorbea, se mai încurca și o adăuga uneori. Aici el se confruntă cu unul din marii lingviști al epocii, Yițhak Avineri, care susținea că nu se poate renunța la această prepoziție. Ben Gurion aduce multe argumente cu zeci de exemple din Biblie. Faptul că primul ministru unei țări ca Israel avea timp de așa ceva este impresionant. Eu păstrez copia unei scrisori din același an, trimisă unui secretar de stat din ministerul de finanțe, în legătură cu un formular pe care el tocmai îl completase și care conținea un cuvânt care, după părerea lui (și a multor altora) trebuia înlocuit.

În domeniul Bibliei, (Tanach în ebraică), el susținea că această carte aparține educației sioniste și ar trebui să se afle în fiecare casă. Ca să dea un exemplu personal, a organizat în casa lui un cerc de Tanach, la care participau profesori, studenți, etc. Tradiția aceasta este continuată până astăzi atât de primul ministru cât și de președintele statului. Spre exemplu, în casa președintelui Israelului, Reuven Rivlin, s-a încheiat luna trecută al 20-lea ciclu de studiu al Bibliei.

Declaraţia de independenţă a Israelului

După părerea mea activitatea lingvistică cea mai importantă a lui Ben Gurion a fost redactarea finală a Declarației Independenței, Megilat Haațmaut (Sulul Independenței), recunoscută până astăzi ca cel mai strălucitor text oficial din istoria Israelului modern, o operă de artă stilistică de limbaj oficial modern. Există zeci de ciorne scrise de oameni eminenți printre care Moșe Șaret, omul „numărul doi” în ierarhia statului. Dar niciuna nu se apropie de reușita lui Ben Gurion: un text precis, consistent, clar, simplu și ușor de înțeles, care nu lasă dubii. Se spune că el a redactat Declarația în ultima noapte dinaintea citirii ei, probabil în zece minute. Poate că cea mai genială este introducerea în text a numelui lui Dumnezeu, după cererea religioșilor. A fost o dispută uriașă asupra termenlui are trebuia folosit. Ben Gurion a făcut propunerea genială: Țur Israel, care este într-un fel neutră și nu are niciun fel de interdicții de scriere sau de expresie. De neînchipuit!

Asher Shafrir