Nu i-am cunoscut. Nici pe el şi nici pe tatăl lui. El era un tânăr de 38 de ani. Încă locuia cu familia, pe strada Pitagora, în cartierul evreiesc din București. Era un tip deștept căruia “îi mergea mintea”, cu opinii liberale, sportiv, bine făcut, care juca fotbal ori de câte ori avea puțin timp liber.

În contrast cu el, tatăl său era un evreu de tip vechi, ortodox, care trăia pentru a-şi face datoria de evreu religios. Era un om cunoscut pentru tradiționalismul şi corectitudinea sa. Era capul unei familii cu opt copii, patru băieți şi patru fete.

Viața lor era una obișnuită, asemănătoare cu a multor evrei care trăiau în București în anii 40 ai secolului XX. Nu erau bogați dar trăiau bine. Erau antreprenori şi conduceau o afacere cu textile. Se numărau printre furnizorii Casei Regale şi în ciuda dificultăților cu care se confruntau toți evreii din România acelor vremuri, se părea că erau pe drumul cel bun.

Până într-o zi.

Dimineața zilei de 21 ianuarie 1941 l-a găsit pe bătrânul evreu rugându-se, alături de alți evrei, la Templul Coral. Afară era ger. Un strat proaspăt de zăpadă se așternuse în timpul nopții. Gerul de afară parcă prezicea viitorul sumbru după care suferințele trecutului aveau să fie considerate “vremuri bune”. Bătrânul evreu se ruga cu ardoare ca Dumnezeu, pe care îl iubea cu toata ființa sa, să-i apere familia, prietenii şi etnia. Din când în când se gândea la nevasta pe care o prețuia din toată inima pentru devotamentul şi afecţiunea ei. Cât despre copii? Oy vey… să îi ajute Dumnezeu… erau copii buni, dar nu prea doritori să îi calce pe urme şi să se mulțumească cu puțin; erau “oamenii lumii mari” în devenire; oameni cu credință, dar nici pe departe religioși.

În tumultul serviciului religios, al rugăciunilor care umpleau templul şi în zgomotul gândurilor sale, bătrânul evreu nu a apucat să vadă cum ușile sinagogii s-au deschis şi a dat buzna o haită de oameni îmbrăcați în uniforme verzi cu curele şi jachete de piele. Era un grup de legionari care în dimineaţa aceea de iarnă pornise să-i vâneze în tot orașul. Templul Coral era printre primele obiective evreiești spre care s-au îndreptat, ştiind că acolo îşi vor găsi vânatul.

Înainte de a-şi da seama ce se petrece în jurul lui, bătrânul evreu s-a trezit trântit la pământ şi lovit din toate părțile de cizmele legionare. Puterea de a se împotrivi l-a părăsit încă înainte de a se lovi de lespezile templului; loviturile curgeau din toate părțile şi pe tot corpul; la un moment dat au încetat, dar numai pentru câteva secunde; durerile cauzate de şuturi şi de bătaia cu bastoane au fost înlocuite de alte dureri; mult mai ascuțite şi mai pătrunzătoare, care l-au făcut sa urle. Dureri provocate de smulsul unghiilor şi a firelor de barbă; însoţite de alte lovituri aplicate în locurile deja “frăgezite” de loviturile anterioare.

În toată această nebunie din jurul lui, bătrânul nu mai era în stare să audă şi urletele celorlalți evrei “tocaţi” de legionarii care deveneau tot mai violenţi şi mai plini de energie.

Nu se știe cât timp a fost bătut şi torturat bătrânul; minute sau ore. Dar la un moment dat totul s-a oprit la fel de surprinzător precum începuse, iar bătrânul, plin de sânge, doborât fizic şi sufletește, dar în viaţă, a putut deschide ochii pentru a vedea ce a oprit iadul dezlănțuit asupra sa; şi ce a văzut l-a făcut să îl roage pe Dumnezeu să îi pună capăt vieții, să îl ia la el.

În faţa lui se afla tânărul de 38 de ani, băiatul său sportiv, bine făcut, acum o grămadă de carne şi de oase pline de sânge în care legionarii continuau să lovească cu tot ce le venea la mână.

“Lăsaţi-l în pace” a apucat bătrânul să mai spună în gândul său, înainte ca noi lovituri să-l năucească din nou, până când şi-a pierdut cunoștința.

Când s-a trezit se afla departe de Templul Coral care fusese devastat, ars şi distrus de bestiile legionare, încurajate şi lăsate să-şi facă de cap de către generalul Antonescu. Când şi-a pierdut cunoștința, călăii lui au crezut că şi-a dat sufletul şi l-au lăsat în plata Domnului. Dar Domnul a vrut ca bătrânul sa trăiască. Ce blestem.

Zile întregi familia bătrânului l-a căutat pe băiatul care dispăruse. Până la urmă au dat de urma lui… La 1 februarie 1941 numele lui a apărut pe lista evreilor înmormântați de societatea funerară “Sacra”.

După ce legionarii au intrat în Templul Coral şi după ce au început să-i bată şi să-i tortureze pe cei aflați înăuntru, unii au apucat să fugă și l-au alertat pe tânăr. Acesta a alergat la Templu, unde a căzut în mâinile legionarilor care îl torturau pe bătrânul său tată.

“Lăsați-l în pace şi luați-mă pe mine” le-a spus tânărul. “Cu Dumnezeu înainte”, “bunii şi patrioții” români legionari l-au tratat pe fiu la fel ca pe tată: l-au bătut și l-au torturat până i-au dislocat un umăr. Împreună cu alți 90 de evrei a fost aruncat în camioane şi transportat la Fortul 13 din cadrul închisorii Jilava, unde a fost lăsat să zacă într-una dintre celulele îngheţate până când a fost scos afară, dezbrăcat şi mânat prin zăpadă, împreună cu tovarăşii săi de suferinţă, către pădurea aflată la câţiva kilometri. Acolo marșul agoniei s-a încheiat cu o împușcătură în cap.

Certificatul de deces al lui Isidor Katz

Bătrânul a supraviețuit acelui episod distrugător al familiei sale pentru ca în ziua de Crăciun a anului 1945, fiica sa să fie ucisă, după o suferință fulgerătoare şi cruntă, așa cum scrie pe piatra sa din cimitirul Filantropia.

Acele tragice evenimente care au avut loc în zilele Pogromului din București au avut un efect devastator asupra familiei bătrânului. Dintre toţi fiii şi fiicele sale, singurul care a ales să-şi construiască o familie a fost tatăl meu. Astfel eu, Maximillian Marco Katz, unicul urmaș la acelei familii cu 10 suflete, scriu aceste rânduri despre suferința bunicului meu Marcu Katz şi despre moartea tragică a unchiului meu Isidor Katz.

Închei această relatare cu adâncă mâhnire în suflet, cauzată de antisemitismul care, la 80 de ani după acele tragice evenimente, continuă să răbufnească în România, dar şi cu bucuria care îmi inundă sufletul atunci când mă gândesc la copiii mei și la copiii lor, care duc mai departe numele familiei Katz.

Marco Maximilian Katz