Deunăzi am avut o discuție pe cale electronică cu o distinsă persoană de a cărei colaborare și ajutor mă bucur deseori, atunci când, împins de la spate de virusul scrisului, pun câte ceva pe hârtie/calculator.

Discuția survenise în urma unui material în care doream să prezint o anumită stare de fapte actuală, dar care începea cu o (prea lungă?) introducere, în aparență fără nicio legătură cu subiectul ales. Reacția distinsei mele interlocutoare nu a întârziat să sosească.

”Domnul meu”, zicea ea (de fapt cuvintele îmi aparțin mie, doar ideea e a persoanei de care scriu), ”cititorul zilelor noastre nu are timp și nici răbdare să parcurgă un sfert de articol ca să ajungă la miezul lui. E nevoie de a-i spune direct și imediat despre ce e vorba, altminteri îl pierzi înainte ca el să ajungă la subiectul articolului”.

Am încercat s-o conving, explicându-i că eu nu sunt jurnalist, că numai jurnalistul e obligat să prezinte faptele aproape goale cu scopul de a-și informa publicul de ultimele noutăți. Eu, îi spuneam, sunt doar medic, în cel mai bun caz un eseist amator și ca eseist am dreptul la divagații.

Să spun drept, în aceste ultime zile de la discuția amintită, m-au cam ros îndoielile. Cine sunt eu , mi-am zis, să creez teorii într-un domeniu care nu-mi aparține mai deloc?! De unde curajul (ca să nu spun impertinența) diletantului de a da lecții cuiva mult mai aproape de domeniu decât mine, ca și cum eu aș fi posesorul adevărului absolut?!

Dar iată cum soarta îți joacă renghiuri la care nu te aștepți.

Faptele sunt următoarele.

Acum câteva zile un cotidian israelian (la care nu mai sunt abonat de mult și pe care nu-l răsfoiesc deloc) publica sub pana unui cunoscut ziarist povestea unei păsări africane, care în urmă cu vreo sută de mii de ani (da, 100.000 ani) zburase spre o insulă din apropierea subcontinentului indian și găsind acolo o viață lipsită de griji, adică fără pericolul unor viețuitoare răpitoare, și-a pierdut capacitatea de a zbura. Viața respectivei păsări și a celor care au urmat după ea s-a sfârșit în momentul când insula respectivă pur și simplu s-a scufundat. Zeci de mii de ani, când datorită unui cutremur subacvatic insula a reapărut la suprafață, acelaș soi de pasăre a făcut același drum spre est, din Africa spre Oceanul Indian, de data aceasta păstrându-și elementul esențial de supraviețuire, și anume zborul și continuând să viețuiască pe acea insulă de odinioară.

Iată deci cum își face datoria un ziarist de profesie: el ajunge la un fapt interesant și-l transmite cititorului fără multe povești adiacente.

Dar povestea mea nu se termină aici, pentru că surpriza a sosit azi, odată cu citirea unui articol semnat de un distins profesor medic israelian, într-un ziar la care sunt abonat. Eminentul medic se bucură în ultimii ani de faimă de politician și….eseist. El posedă o rubrică aproape zilnică și publică un eseu literaro-politic în fiecare vineri, în același cotidian.

Și iată cum continuă povestea mea. În ziarul de azi (13 mai 2019) medicul eseist ”de ocazie” redă povestea păsării cu pricina, pe aproximativ o treime din articol, și asta pentru ca să susțină teza veșniciei poporului evreu, care și-a pierdut de câteva ori țara, pentru a se reîntoarce la ea, de data aceasta pentru a rămâne.

Mi se va spune că dacă doi indivizi comit aceeași greșeală, asta nu înseamnă că au dreptate. Dar mie mi se pare că ideea divagării nu e complet lipsită de logică și că nu întotdeauna cititorul ”de rând” sare peste paragrafe pentru a trece direct la ideea de bază.

Ba pe din contră, mi-am zis. În timp ce citeam primele paragrafe ale articolului amintit eu, cititorul de rând, am fost cucerit de o serioasă curiozitate: ”oare ce vrea tipul să spună, ce legătură are povestea păsării de acum zeci de mii de ani cu ceea ce se întâmplă azi și aici?”

Cred că ați ghicit motivul scrierii acestor rânduri.

Ele doresc să vă incite în a scrie și a vă împărtăși opiniile, subiectul fiind locul divagației în eseul literar.

Gabriel Ben Meron