Se întâmplă des, când aud sau citesc amintiri relatate de supraviețuitori sau de urmașii celor pieriți, simt un nod în gât. Durerea este de cele mai multe ori însoțită de un lanț de gânduri negre și de adânci mustrări de conștiință.

Ultima ,,criză” de acest gen a fost provocată la vederea documentelor care mi-au parvenit de curând, prin intermediul unei prietene. Este vorba de acte întocmite la sosirea tatălui meu și a unchiului meu la Auschwitz, iar după aceea la Buchenwald.

Am ajuns la vârsta când prioritățile își schimbă ordinea. Lucrurilor care m-au preocupat înainte le iau locul altele, mai puțin interesante în ochii interlocutorilor, chiar dacă ideile legate de noile subiecte sunt mult mai profunde și uneori mai dureroase, sau, cine știe, poate tocmai de aceea dorința de a le împărtăși devine aproape obsesivă…

La vederea scrisului de mână care a întocmit documentele amintite de la Auschwitz și Buchenwald, o sudoare neplăcută mi-a umplut spinarea: stilul era impecabil, rece ca gheața iernilor poloneze și atât de impersonal cum numai scrisul unei persoane care înregistrează astfel de date poate fi. Cifrele și literele acestei înfiorătoare contabilități sunt perfect aliniate, asemenea barăcilor și gardurilor cu care ne-am obișnuit privind paginile cărților cu imagini-mărturii ale groazei.

Amintirile care mă leagă de acest gen de fotografii și desene își păstrează claritatea de odinioară. Ceea ce probabil nu voi înțelege niciodată este tăcerea care le înconjura.

Am aflat despre cele întâmplate, dar nu de la părinți, nici de la prietenii acestora, supraviețuitori și ei. Singurele surse erau cele ,,oficiale”. Nu-mi amintesc să fi surprins nici măcar crâmpeie de discuții pe această temă. Scormonindu-mi memoria, nu-mi amintesc nici să-i fi mângâiat vreodată pentru a le alina durerea care, în mod sigur, le chinuia sufletele. Gesturi care reflectau afecțiune erau rezervate exclusiv clipelor vesele, ocaziilor sărbătorești.

O fi fost din respect pentru tăcerea lor, pentru suferințele prin care soarta i-a făcut să treacă? Sau din cauza incapabilității noastre, a copiilor, de a ne imagina, altfel decât în nopțile cu coșmar, detalii legate de realitatea pe care ai noștri fuseseră, cu doar trei-patru ani în urmă, nevoiți să o trăiască? Probabil din aceleași motive nu am încercat niciodată să-i convingem să povestească, măcar succint, despre lunile nesfârșite în care i-au chinuit foamea, bolile, dorul de casă, umilințele.

Profunda tăcere era păstrată cu aceeași strictețe în camerele alăturate, ale familiilor verilor mei. Încercam cu multă grijă și discreție să ne descoasem reciproc, fără mult succes, la fel cum o facem și uneori, în prezent, atunci când reușim să ne revedem; de parcă ne zbatem să păstrăm un secret pe care între timp l-au aflat cu toții și pe care, din nefericire, mulți au reușit chiar să-l șteargă din memorie. E mai puțin dureros astfel. Și mult mai comod…

George Farkas