Porumbul (la fel ca roșiile, cartofii, etc.) este originar din America – asta știe fiecare copil, presupun.  Dar știe cineva mai mult?  O scurtă documentare pe internet m-a făcut să mă îndoiesc.  Eu cred că în țara unde mămăliga este considerată mâncarea națională, povestea porumbului merită să fie cunoscută mai îndeaproape.

Elucidarea istoriei grâului a fost relativ simplă după ce s-a identificat strămoșul lui sălbatic.  Dar porumbul a dat multă bătaie de cap cercetătorilor.  Nimeni nu a găsit vreodată o plantă sălbatică asemănătoare cu porumbul, de aceea multă vreme s-a presupus că strămoșul sălbatic al porumbului ar fi dispărut. Totuși cercetări genetice au arătat că strămoșul porumbului este o plantă sălbatică foarte răspândită în Mexic, numai că… ea nu prea seamănă cu porumbul!  Localnicii o numesc teosinte sau „grăunțele zeilor”.  Poate că nu e o coincidență…

Teosinte arată ca o tufă, cu multe ramuri laterale.  Mai important e faptul că nu are știuleți.  Cele 5-12 semințe (față de vreo 500 pe un știulete de porumb) sunt înșirate pe un fel de „spiculeț”.  Când e copt, acesta se dezintegrează, iar semințele se împrăștie, ceea ce face culesul foarte anevoios.  Mai rău, fiecare sămânță e învelită într-o coajă lemnoasă.  E posibil ca oamenii preistorici să fi ales o plantă atât de puțin promițătoare pentru a o domestici?

Ei bine, da – mai ales că nu prea aveau alte cereale.  Și apoi teosinte este într-adevăr comestibil.  La căldură boabele se umflă și crapă, formând floricele (popcorn).  Iar dacă un spiculeț are atât de puține boabe, o plantă poate avea până la 100 de spiculețe, deci producția e destul de mare.  Când e cultivat se pot obține cam 500 kg de boabe la hectar.  Se presupune că 10 hectare ar fi fost suficiente pentru a hrăni un grup de câteva zeci de oameni pe timp de un an.

Prin comparație, la porumbul domesticit semințele nu se împrăștie de la sine, chiar dacă ar încolți sunt prea înghesuite și nu au loc să crească și nefiind protejate de coaja tare, sunt mâncate de animale și păsări.  Deci porumbul domesticit poate exista numai în măsura în care este cultivat de om.

Dacă grâul diferă printr-o singură genă de strămoșul lui sălbatic, diferența dintre porumb și teosinte este de cinci gene, deci procesul de cultivare și selecție până la domesticire a fost mult mai îndelungat și mai anevoios ca cel al grâului.

Cele mai vechi urme de porumb, datând de acum vreo 9000 de ani, au fost descoperite în peșterile de pe valea râului Balsas din Mexic.

De fapt s-au descoperit pietre de râșnit, iar în porii lor s-au găsit grăunțe de amidon, identificate microscopic ca fiind de porumb.  Însuși faptul că porumbul era râșnit arată că acum 9000 de ani coaja tare a grăunțelor de teosinte dispăruse deja prin cultivare și domesticire.  În văile râurilor vecine s-au descoperit rămășițe de acum 6000 de ani: coceni de porumb primitiv, cam de mărimea unui deget, cu 2-4 rânduri de boabe.

La fel ca în Semiluna Fertilă, și în Mexic au fost domesticite mai multe plante cam în același timp.  Băștinașii mai cultivau dovleacul și fasolea, dar centrul existenței lor era porumbul.  Aztecii chiar îl venerau ca pe un zeu

 (Interesant că în America agricultura nu se practica la fel ca la noi, fiecare cultură pe o parcelă separată, ci totul de-a valma.  Tulpinile porumbului slujeau de araci pentru fasole, dovleacul cu frunzele lui acoperea pământul, prevenind eroziunea, iar rădăcinile fasolei, care captează azotul din aer, îngrășau pământul.  Neavând animale de povară, toată munca agricolă să făcea și așa de mână, deci asta nu era o problemă.  Dar pentru o agricultură intensivă, cu animale și apoi cu mașini, acest mod de lucru este nepractic.)

Din Mexic porumbul s-a răspândit și în restul Americii, dar acest proces a fost mai încet și mai anevoios ca răspândirea grâului.  Spre deosebire de Asia și Europa, care se întind mai ales de la est la vest, continentul american se întinde de la nord la sud și ca atare răspândirea porumbului a fost împiedicată de trecerea dintr-o zonă climatică în alta – pentru fiecare schimbare a latitudinii și a climei, porumbul trebuia întâi adaptat noilor condiții.  Dar până la urmă toate marile civilizații ale continentului american au fost bazate pe porumb.

Cristofor Columb a adus porumbul în Spania și încă de la început el a devenit un mare succes, dând recolte foarte bogate.  Din Spania s-a răspândit nu numai în restul Europei, ci în întreaga lume.  Azi se cultivă cantități mari de porumb în Africa, în China, etc.  Dar în România oare când a ajuns?

Banul Mihai Cantacuzino, autorul genealogiei Cantacuzinilor, atribuie introducerea porumbului în Muntenia domnului Șerban Cantacuzino (1678-1688).  În Moldova, prima mențiune despre cultivarea „păpușoiului” este din domnia lui Constantin Duca (1693-1695).  Și în Transilvania „cucuruzul” a fost introdus în veacul al XVII-lea.  E. Bulz, în lucrarea sa apărută la Sibiu în 1857, afirma că porumbul s-a cultivat pentru prima dată în nord-vestul Transilvaniei în 1639.  Se pare că unul din motivele pentru care porumbul a fost adoptat cu repeziciune în Țările Române era că turcii nu cereau pe el tribut.

Și cu ce se hrănea poporul înainte de introducerea porumbului?  Grâul era cultivat, dar era socotit „hrană de lux”.  Oamenii de rând se hrăneau cu fiertură de mei.  Interesant că în multe limbi există o confuzie de termeni între porumb și mei.  De exemplu în engleza din Africa de Sud porumbul se cheamă „mealie”, din portugheză „milho” adică mei (în latină „milium”).  De fapt nu m-aș mira ca „mălai” să fie și el derivat din „milium”, e posibil ca termenul să fi fost folosit deja înainte de introducerea porumbului și să se fi referit la mei.

P.S.  Îmi amintesc că am învățat la școală că țăranii săraci, care trăiau numai din mămăligă, se îmbolnăveau de pelagră.  Cum se face că timp de sute și mii de ani pelagra nu a fost o problemă în America?  Pelagra este rezultatul unei avitaminoze, lipsa de vitamina B₃ (niacină).  De fapt porumbul conține suficientă niacină, dar aceasta este legată de alte substanțe, formând complecși insolubili.  În America băștinașii au inventat un proces numit nixtamalizare: boabele de porumb sunt fierte în apă de var sau în leșie și apoi lăsate peste noapte în același lichid, mediul alcalin favorizând eliberarea niacinei din complecși.  A doua zi sunt limpezite, cojite, măcinate și din ele se fac tortillas.  Preparând porumbul în felul acesta, consumatorii nu vor suferi de lipsă de niacină.

Hava Oren