S-a întâmplat cu mulți ani în urmă, la Tel Aviv, într-o seară mai răcoroasă, după ce soarele arzător de iulie a apus. M-am dus ca de obicei la clubul PEN. Acolo veneau tot felul de artiști, scriitori, ziariști, pictori, actori și studenți de la școlile de artă. Veneau să se mai răcorească de arșita zilei, clubul fiind pe atunci printre puținele locuri care aveau aer coniționat. Se bea câte un pahar de ceai, prietenii se întâlneau între ei și discutau politică sau probleme de literatură, criticau ultima premieră de la Teatrul Național Habima sau alte noutăți la ordinea zilei. Într-un cuvânt domnea o atmosferă prietenoasă și după părerea noastră destul de “boemă”, de care eram mândri.

Când am intrat, o conversație pasionată era în toi. Mi-am adus un scaun și m-am așezat în liniște să ascult. Se discuta despre umorul israelian în comparație cu cel evreiesc. Unii susțineau că umorul evreiesc este cu mult superior celui israelian. Aduceau exemple din literatura idiș, din Shalom Aleichem sau din glumele evreiești care nu au pereche. Alții susțineau că Israelul, fiind încă un stat relative tânăr, nu a avut timp să dezvolte o tradiție foarte bogată și cu toate acestea teatrul israelian dă dovadă de o vitalitate demnă de invidiat. Se întrezăresc deja încercări de ironie și critică la adresa noilor imigranți și mai ales la încercările celor nou-sosiți de a se integra în societatea israeliană, încercări care duc adesea la neînțelegeri comice.

Când discuția era mai aprinsă, paharele de ceai se reumpleau și combatanții transpirați se tot ștergeau cu batistele pe la ceafă, își face intrarea în club criticul literar și scriitorul Dov Ber Malkin, o figură impozantă cu barba à la Herzl, cu costum de seară și cravată. Se așează la masă lângă noi, comandă un pahar de ceai cu lămâie și ascultă în liniște dezbaterea. Prin anii 60 Malkin era un scriitor foarte apreciat și criticile sale dramatice și literare erau citite cu mare interes. Când a terminat paharul de ceai, a ridicat mâna în semn că vrea să contribuie și el la discuție. Cu toții am amuțit și l-am ascultat plini de curiozitate. Iată ce ne-a povestit.

În timpul războiului, în Polonia, liderii comunității evreiești marcați de Gestapo își procurau pastile de cianură pentru ca în caz că vor cădea în mâinile barbarilor să ia o pastilă de otravă, mântuindu-se astfel de torturile Gestapoului. Într-o zi unul dintre liderii comunității a fost “vizitat” de Gestapo. De cum au intrat în casa, omul nostru a înghițit o pastilă și s-a lăsat în voia sorții. Oamenii Gestapoului, care cunoșteau această stratagemă, l-au lăsat să moară pe podea și au plecat.

El însă nu a murit. În zadar a așteptat, moartea întârzia. Războiul s-a sfârșit și liderul a supraviețuit. Cu mulți ani mai târziu, după ce a imigrat în Israel, supraviețuitorul l-a întâlnit întâmplător pe evreul care i-a vândut pastila de cianură. Înfuriat, l-a dat în judecată pentru că îi vânduse o pastilă falsă.

Dov Ber Malkin a terminat povestea. Și-a băut ceaiul și a plecat, lăsându-ne pe noi să-i plătim consumația și să decidem în ce categorie să punem această pățanie tragi-comică.

Moshe Yassur