Este bine cunoscut faptul că oamenii care locuiesc în zone de interes turistic nu prea fac turism la ei acasă, ci duc o viață cât se poate de obișnuită.  Abia când au vizitatori străini se duc și ei prin locurile turistice.  Așa și noi – stăm la Ierusalim, dar prin Orașul Vechi nu mergem decât o dată sau de două ori pe an, cu prieteni veniți de departe.

Am făcut o asemenea plimbare acum vreo zece ani împreună cu un prieten din SUA.  Am urmat ruta obișnuită și oaspetele s-a oprit din loc în loc, a scos un aparat de fotografiat sofisticat, l-a montat pe un trepied și a făcut poze – era un fotograf pasionat.  Trecând prin Cartierul Creștin, deodată a rămas țintuit locului în fața unui atelier fotografic.  Abia atunci mi-am dat seama cât de neobișnuit era: în vitrină erau expuse o sumedenie de fotografii istorice, în alb-negru.  Bineînțeles că am intrat.

Înăuntru ne-a întâmpinat figura zâmbitoare a proprietarului, Kevork (adică George) Kahvedjian.

Prăvălia este un adevărat muzeu: sute de fotografii, de la cărți poștale până la fotografii înrămate, gata de pus pe perete.  Aveai senzația unei călătorii în timp, parcă te plimbai prin Ierusalimul anilor 1930-40-50…  Și nu numai Ierusalim, ci și alte așezări din Țara Sfântă.  Erau multe peisaje; unul care mi-a atras atenția în mod deosebit era un Zeppelin  zburând deasupra zidurilor Ierusalimului.

  Dar erau mai ales oameni surprinși în viața lor de toate zilele: meșteșugari, culegători de măsline, evrei religioși la Zidul Plângerii, o femeie la cișmea, țigănci care dansează, arabi care mănâncă hummus…   O parte din imagini au fost adunate sub forma unei cărți, pe care oaspetele nostru a cumpărat-o pe loc. 

Din povestirile patronului, din carte și din diverse surse de pe internet am aflat despre viața zbuciumată a tatălui său.

Așa cum se poate ghici după nume, familia Kahvedjian este de origine armeană.  Elia a fost unul din supraviețuitorii genocidului armean.  Armenii care trăiau pe teritoriul Turciei au fost ori masacrați de către armata otomană, ori au fost izgoniți în pustietățile Siriei și lăsați să moară de foame și de boli – armata nu voia să-și irosească gloanțele pe ei.  În anii 1915-1916 au pierit două treimi din populația armeană a Turciei.  (O relatare cutremurătoare a evenimentelor din acea perioadă poate fi găsită în Cartea șoaptelor a lui Varujan Vosganian.  Este nu numai un document istoric valoros, ci și literatură de cea mai bună calitate, nu pot decât să o recomand cu căldură.)

Elia s-a născut la Urfa, în sud-estul Turciei, avea abia cinci ani când s-a dezlănțuit urgia.  Din întreaga familie – părinți, frați, surori, unchi, mătuși… a rămas singurul supraviețuitor.  (Cel puțin așa credea el atunci.  Cu mulți ani mai târziu și-a descoperit o soră în Siria, la Alep.)  Mergând împreună cu mama lui pe marșul morții, mama s-a rugat de un trecător kurd să-l ia pe băiat cu el.  Abia s-au îndepărtat și Elia își amintește că a auzit împușcături, țipete și apoi o liniște de moarte…  Omul l-a vândut în robie unui fierar, pe doi galbeni.  Elia și-a amintit toată viața de acest amănunt, pentru că de câte ori stăpânul era nemulțumit, îi amintea de cei doi galbeni irosiți.  După o vreme soția fierarului a murit, fierarul s-a recăsătorit, iar soția cea nouă s-a milostivit de el și i-a dat drumul, dar unde să meargă un copil singur și încă pe timp de război?  Numai printr-o minune a reușit să ajungă la misionarii americani care au adunat 100.000 de orfani armeni și i-au plasat prin diferite orfelinate din Orientul Mijlociu.  Elia a ajuns la orfelinatul din Nazaret.  Numele de familie nu și-l mai amintea, acte nu avea, știa doar că tatăl său fusese negustor de cafea, de aceea i-au pus numele de Kahvedjian (al cafegiului).

Întâmplarea a făcut ca unul din profesorii săi de la orfelinat să fie fotograf.  Fiind un băiat vânjos, Elia i-a cărat plăcile fotografice, ceea ce i-a trezit interesul pentru fotografie.  Încă de la orfelinat talentul lui artistic a fost recunoscut și i s-a dat posibilitatea să învețe fotografia – de altfel a învățat și pictura și muzica, o poză din tinerețe îl arată cântând la banjo.  La vârsta de 16 ani a părăsit orfelinatul și s-a stabilit la Ierusalim, în Cartierul Armenesc din Orașul Vechi și a început să lucreze în studioul fotografic al fraților Hanania.  La început a fost salariat, iar în 1942, când proprietarii au plecat în Anglia, el le-a preluat studioul.  Problema era însă că nu avea capital.  S-a rugat de ei să accepte plata în rate.  Văzând că el ține morțiș, proprietarii i-au cerut un preț exagerat.  El a acceptat și până la urmă s-a dovedit că a făcut totuși o afacere bună.  Cu timpul „Elia Photo Service” a devenit unul din cele mai prestigioase studiouri fotografice din Ierusalim.  (De altfel până la 1948, armenii dominau întreaga branșă a fotografiei, începând cu primul studio și atelier fotografic, deschis de Patriarhul Armean al Ierusalimului în 1858.)  Studioul s-a bucurat și de succes economic – din câștiguri, Elia și-a cumpărat un teren lângă Muntele Măslinilor, unde familia locuiește până azi.  A lucrat și pentru armata britanică, developând fotografii aeriene.  Iar timpul liber și-l petrecea hoinărind prin Ierusalim și prin împrejurimi, făcând fotografii. 

După cum scrie pe cartea de vizită, studioul lui era situat lângă Barklay’s Bank – cunoscută în zilele noastre drept clădirea veche a Primăriei.  Interesant că tocmai acolo, între Primărie și poarta Jaffa, se aflau încă de la începutul sec. XX majoritatea fotografilor din oraș, așa cum se poate vedea în această imagine făcută prin anul 1900: o privire atentă va descoperi fotografii Krikorian, Raad, Savvides…

Numai că în timpul Războiului de Independență, toate casele dintre Barklay’s Bank și Poarta Jaffa au fost distruse, iar în perioada 1948-1967, când orașul era împărțit, pe acolo trecea granița dintre Israel și Iordania.  (În anii 1970, când am ajuns eu la Ierusalim, se mai vedeau casele abandonate.  Abia relativ recent ele au fost demolate și zona a fost transformată în spațiu verde.)  Spre norocul lui, un ofițer britanic care îi era bun prieten l-a prevenit din timp.  Elia a umplut două camioane militare cu aparate, cu fotografii și cu negative și le-a depozitat în pivnița casei lui din Cartierul Armenesc.  Două zile mai târziu atelierul a fost incendiat.  Iar în 1949 Elia a pornit din nou de la zero, deschizându-și în Cartierul Creștin firma care mai funcționează și astăzi.

„Comoara” a fost descoperită abia în 1987 de către fiul său, Kevork.  Acesta a găsit fotografii făcute de Elia Kahvedjian începând din 1924, dar și lucrările altor fotografi, unele mult mai vechi, datând chiar din anii 1860.  Este o adevărată arhivă vizuală a Ierusalimului din ultimul secol și jumătate!  Kevork a petrecut multă vreme împreună cu tatăl său pentru a cataloga colecția și pentru a nota data, locul și împrejurările în care a fost creată fiecare imagine.  Prima expoziție a fotografiilor istorice, care a avut loc în 1990 la American Colony Hotel din Ierusalim, s-a bucurat de un succes nemaipomenit.

Generațiile următoare sunt tot fotografi din tată în fiu.  Și spre norocul lor, prăvălia a fost descoperită nu numai de prietenul nostru din SUA, ci și de industria turistică.  În zilele noastre firma nu se mai ocupă demult cu fotografii de studio sau cu nunți; turiștii stau efectiv la coadă pentru a vedea „Elia Photo Service” și pentru a cumpăra suveniruri inedite din Țara Sfântă. 

Zilele trecute am revizitat prăvălia.  Spre marea mea părere de rău am aflat că Kevork, cel pe care mi-l aminteam cu atâta plăcere, nu mai este printre noi.  Acum prăvălia este ținută de fiul său Eli.  Am primit învoirea lui de a reproduce aici unele dintre fotografiile bunicului.  Tot de la Eli am aflat că bunicul său poate fi văzut într-un film făcut de National Geographic (de la minutul 37 încolo). 

https://www.youtube.com/watch?v=we4iFff3yyQ

Hava Oren