De-a lungul secolelor omenirea a suferit nenumărate epidemii.  Cine nu a auzit de Moartea Neagră, epidemia de ciumă care s-a dezlănțuit în Europa pe la 1350, distrugând peste o treime din populația continentului?  Nici măcar nu ne putem consola că acestea sunt doar de domeniul trecutului – pe măsură ce oamenii au biruit epidemiile, au apărut altele noi: gripa spaniolă, care a făcut ravagii în Primul Război Mondial, apoi SIDA, coronavirusul care a produs SARS și care și-a făcut din nou apariția…  Și toate au lăsat urme în istorie, în cultură, în memoria colectivă. 

Cele mai multe au fost infecții produse de microbi sau viruși transmiși de la animale la om sau de la un om la altul.  Dar au fost și cazuri de intoxicații în masă prin intermediul „pâinii de toate zilele”.  Cauza a fost cornul secarei sau ergotul, care se află la originea bolii numite ergotism. 

Este o ciupercă parazită care crește pe spicele diverselor cereale, dar mai ales pe cele de secară.  În anii cu primăveri calde și umede, când condițiile erau prielnice dezvoltării ciupercilor, izbucneau epidemii de ergotism.  Boala exista sub două forme.  În ergotismul convulsiv, victima suferea de contracții musculare spastice, înțepenea în poziții ciudate și apoi murea ca urmare a paraliziei mușchilor respiratorii.  Mulți aveau halucinații.  În ergotismul gangrenos (numit și Focul Sacru sau Focul Sfântului Anton) vasele de sânge se contractau și sângele nu mai ajungea până la extremitățile corpului.  Bolnavul suferea dureri atroce, de parcă ar fi ars, făcea gangrenă și extremitățile trebuiau amputate.  Iar dacă nu murea de infecție, rămânea ciung sau olog, ca cei din tabloul lui Pieter Bruegel cel Bătrân. 

Ergotul a fost folosit de sute de ani ca medicament de către moașe, 

Singurul medicament din trusă este ergometrina, un derivat de ergot.

(Trusa este expusă la spitalul Hadassah și aparține copiilor moașei, Miri și Munir Tuma.)

Și totuși nimănui nu-i trecea prin minte că în cantități mari acesta ar putea fi dăunător.  Secara era măcinată cu ciuperci cu tot și în felul acesta otrava întra în pâinea săracilor – care mâncau mai ales pâine de secară și erau și cei mai afectați de ergotism.  Abia în 1670 medicul francez Louis Thuillier a înțeles legătura dintre cornul secarei și epidemii, dar nimeni nu i-a dat crezare. Au mai trecut aproape 200 de ani până când cauza intoxicațiilor a fost recunoscută, iar în zilele noastre se iau măsuri pentru a preveni cornul secarei, iar dacă acesta apare, grăunțele nu ajung în consum.  Totuși au mai existat câteva epidemii chiar în secolul XX.  Ele au fost documentate în literatura medicală și așa se face că avem informații detailate asupra manifestărilor acestei boli.

În secolul XX au fost identificați în cornul secarei în jur de 20 de alcaloizi.  Din ei și din derivații lor se produc în zilele noastre medicamente pentru migrenă, parkinson, pentru oprirea hemoragiilor la nașteri și pentru oprirea producției de lapte a mamelor care nu pot (sau nu vor) să alăpteze.  Tot dintr-un alcaloid aflat în cornul secarei s-a sintetizat drogul halucinogen LSD.

***

Dar să ne întoarcem în Evul Mediu.  Primele epidemii de Foc Sacru (sacru pentru că era considerat pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele oamenilor) au fost consemnate încă înaintea anului 1000 în Franța și în Germania, dar boala exista de când se cultiva și se consuma secara.  Epidemiile au atins uneori proporții uriașe, ajungând la zeci de mii de victime.  După o presupusă cură-minune produsă de moaștele sfântului Anton Egipteanul, în jurul anului 1100 s-a înființat în sudul Franței primul spital care îngrijea bolnavii de ergotism.  La început a fost condus de o asociație laică, iar în 1297 ea s-a constituit în ordin monastic închinat sfântului Anton, cu centrul la Saint-Antoine-l’Abbaye.  

La apogeu, pe la 1500, ordinul antonit număra în jur de 10.000 de călugări și conducea câteva sute de spitale.  Așezămintele închinate sfântului Anton s-au răspândit în toată Europa, din Cipru până în Spania și din Danemarca până în Lituania, iar călugării antoniți erau printre cei mai buni medici ai vremii.  Papa le-a acordat privilegii importante.  Dar cu timpul ordinul a decăzut, zguduit de Reformă, apoi de Contra Reformă.  Numărul cazurilor de ergotism a scăzut și el, ordinul și-a pierdut importanța și în 1775 a fost desființat, fiind inclus în ordinul ospitalierilor (al Cavalerilor de Malta).

Una dintre cele mai bine studiate mănăstiri antonite a fost cea din Isenheim, din Alsacia, care a funcționat din sec. al XIV-la până în 1657.  Mănăstirea există și în zilele noastre, dar din păcate spitalul nu s-a păstrat.  Ne putem închipui cum va fi arătat, vizitând Hôtel-Dieu din Beaune, aflat nu prea departe.  Acest spital (care nu era special pentru ergotism) a funcționat fără întrerupere de pe la 1450 până în prima parte a sec. XX și interiorul a rămas neschimbat. Bolnavii zăceau chiar în biserică, pentru a putea urmări serviciile religioase direct din pat, rugăciunea fiind privită ca o parte integrantă a tratamentului medical. 

Probabil că majoritatea spitalelor erau mai modeste și adesea erau doi bolnavi într-un pat.

Internarea 

Bolnavul era primit în camera de „urgențe”, aflată în clădirea porții. I

Pentru a fi admis trebuia să se prezinte în fața unei comisii.  Cei care aveau altă boală, sau doar se prefăceau că sunt bolnavi pentru a beneficia de îngrijire la mănăstire nu erau primiți, dar cei care sufereau cu adevărat de ergotism erau întotdeauna admiși. 

Internarea era o ceremonie complexă.  În camera de „urgențe” bolnavul era tuns și îmbrăcat în „uniforma” casei.  Apoi era luat în biserică, spălat cu apă sfințită și dus la altar, unde primea împărtășania. Minuni nu prea aveau loc, dar bolnavul găsea consolare în fața altarului.  Tot acolo i se cerea să jure că își va trăi restul vieții după preceptele ordinului, în sărăcie, celibat și ascultare.  Dacă avea avere, aceasta revenea ordinului.  Abia după ceremonie era predat medicilor, călugări sau laici.  A doua zi bolnavul era dus în „sala de operații”, care se afla tot în clădirea porții, la etaj și i se amputau membrele gangrenoase.  Pentru mulți, spitalizarea se termina aici și erau duși la cimitirul mănăstirii.  Cine supraviețuia era cazat în spital și era îngrijit atât timp cât mai trăia.

Viața în spital

Din documente se știe că spitalul din Isenheim, la fel ca alte centre, avea loc pentru 10-20 de bolnavi.  Erau un spital mic, specializat pe o singură boală.  Hrana era destul de bogată, pentru că se credea că aceasta ajută vindecarea.  Cel mai important este că bolnavii primeau pâine de grâu, neinfectată cu ergot, astfel că intoxicația dacă nu se vindeca, cel puțin nu progresa.  Primeau de asememea vin și carne din belșug, pește în zilele de post.

„Uniforma” pacienților era o haină cu glugă neagră.  Femeile purtau un batic alb.  Veșmintele erau însemnate cu o cruce în formă de T, semnul antoniților.  Unii zic că crucea egipteană amintea de originea sfântului Anton, altora semnul le amintea mai degrabă de cârjele schilozilor…

Cu toate că erau bolnavi și în cele mai multe cazuri infirmi, pacienților li se cerea să ia parte la toate rugăciunile și să muncească după puterile lor.  Se cunosc cazuri unde pacienții făceau muncă de grădinar, morar, bucătar.  Unii se vindecau (chiar dacă rămâneau infirmi) și părăseau spitalul după câteva luni.

Tratamentele

Posibilitățile de tratament erau limitate deoarece un antidot pentru intoxicația cu ergot nu a fost găsit nici până astăzi.  Totuși medicii de atunci nu erau cu totul neputincioși în fața suferințelor. 

Imediat după internare pacientul primea vin sfințit de moaștele sfântului Anton.  Bineînțeles că efectul era în primul rând psihologic, dar nu numai.  Vinul însuși produce vasodilatație și în el erau macerate diferite plante medicinale cu efect vasodilatator și anestetic.  La baza unuia din panourile Altarului de la Isenheim, cel al întâlnirii sfântului Anton cu Pavel Tebeul, se pot identifica 14 plante diferite. 

Se presupune că ele intrau în compoziția vinului sfințit: pătlagină, verbină, mac, gențiană…  Cel puțin despre mac se știe că alină durerile, prin conținutul lui de morfină.

Un alt medicament folosit în tratamentul ergotismului era Balsamul sfântului Anton.  Într-un document din arhiva mănăstirii, datat 1708 (contractul de angajare a unui medic), scrie:  „Când este nevoie, medicul va prepara Balsamul Sfântului Anton după rețeta casei.  Plantele medicinale trebuie să și le culeagă singur, celelalte ingrediente îi vor fi puse la dispoziție.”  S-a găsit chiar și rețeta:  „4 livre seu, 4 livre untură, 4 livre slănină albă, 4 uncii ceară de albine, 4 uncii terebentină, 2 uncii cocleală de aramă.  Se amestecă frunze de varză, de nuc, de soc, de pătlagină, de zmeur, de mur, de urzici, etc., etc.  Din amestecul de frunze se iau șase pumni, se fierb într-un cazan curat, apoi se stoarce zeama…”  (Ceara de albine face posibilă obținerea unui amestec stabil între grăsimi și apa în care au fiert frunzele.  Creme pe bază de ceară de albine se folosesc și astăzi.)

Pentru amputări era nevoie de anestezie.  Într-un manual de chirurgie din 1517 s-a găsit următoarea formulă:  Se amestecă extract de opiu cu suc de măselariță, de iederă, de mandragoră, de cucută, etc.  Bolnavului i se dă să respire vaporii acestui lichid, îmbibat într-un burete.

În orice caz, într-o mănăstire medievală prima prioritate nu era trupul, ci sufletul bolnavului.  Credința este pentru bolnav un sprijin moral, el are convingerea că nu medicamentele ci sfântul este cel care îi ușurează suferința.  Biserica le promite celor care suferă că în felul acesta își ispășesc păcatele încă pe lumea aceasta, iar în lumea de apoi vor intra direct în rai.  Cea mai importantă este speranța!

Cu ani în urmă am avut ocazia să văd Altarul de la Isenheim (în muzeul Unterlinden din Colmar, Franța).  Pe atunci încă nu-i cunoșteam povestea, dar mi-a lăsat o impresie extraordinară.  O imagine mi s-a întipărit în minte mai mult decât toate celelalte: Învierea. 

În ochii mei nimbul de lumină este expresia cea mai frapantă a speranței că până la urmă viața va triumfa.

N.B.  O mare parte a materialului provine de pe următoarele saituri:

http://www.histoires-alsace.com/sur-les-traces-des-antonins-et-du-retable-dissenheim/

http://joerg-sieger.de/isenheim/index.htm

Hava Oren