Sărbătoarea de Pesah și acuzația de omor ritual

Atât la evrei cât și la creștini Paștele cade cam în aceeaşi perioadă, uneori începe chiar în aceeaşi zi. Cu toate acestea semnificaţiile celor două sărbători diferă. Pesah este sărbătoarea libertății. De 3.500 de ani poporul evreu își amintește în fiecare an și îi învață pe copii despre minunea prin care Dumnezeu l-a eliberat după 400 de ani de robie cruntă. Sărbătoarea care ține șapte zile este caracterizată mai ales printr-o faptul că se mănâncă numai anumite alimente speciale, pregătite în mod special pentru aceste zile.

În schimb, pentru creștini Paștele celebrează învierea lui Isus și este prăznuit obligatoriu duminica, spre deosebire de cel evreiesc, care poate fi sărbătorit în orice zi a săptămânii. La Cina cea de Taină, Isus a dat un nou conținut pâinii și vinului, declarând că ele reprezintă trupul și sângele său. Apostolul Pavel explică noua perspectivă a sărbătorii: „Iată Isus s-a jertfit pentru noi să prăznuim, deci nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutății și al vicleșugului, ci cu azimele curăției și ale adevărului” (1 Cor. 5, 7-8).

De-a lungul anilor aceste interpretări au fost prilejul de a-i acuza pe evrei de tot felul de crime adevărate sau inventate. Pe aceste idei se bazează antisemitismul religios. Acuzațiile de omor ritual, (în ebraică calomnii de sânge), sunt acuzaţii false, conform cărora evreii ar ucide copii creștini, mai ales în perioada de Paște, pentru a le folosi sângele în scopuri rituale, ca de pildă la fabricarea azimei de Paște. De-a lungul istoriei, aceste calomnii au fost un pretex pentru pogromuri, uciderea evreilor, arderea Talmudului, etc.

Acuzații de omor ritual în lumea antică

Aceste calomnii au început cu mult înaintea creștinismului. Grecii antici detestau obiceiurile popoarelor „barbare”, printre care cel de a face jertfe omenești. Între aceste popoare erau incluși și evreii. Într-un dicționar grec din secolul X e.n. este scris: „Filozoful Democrit (sec. IV-V î.e.n.) a scris o carte (necunoscută din alte surse), în care spune că evreii se prosternează în fața unui cap de măgar făcut din aur și o dată la șapte ani prind un străin și îl jertfesc prin jupuirea pielii”. Se spune că aceste atrocități se petrec în cel mai sfânt loc din Templu. Idei asemănătoare apar și în alte documente antice. Aceste afirmate nu puteau fi probate întrucât străinilor nu le era permis să intre în Templu! Este interesant de subliniat că grecii înșiși făceau jertfe omenești în ritualul zeului Dionis. Ele au fost interzise de Senatul Romei în sec. III e.n., dar au mai continuat în unele insule grecești. Într-o tragedie de Euripide, o mamă își jupoaie fiul de furie că a surprins-o îndeplinind ritualul lui Dionis. Probabil că Democrit s-a bazat pe aceste ritualuri pentru a-i defăima pe evrei.

Povestea lui Democrit a fost uitată, pentru că el nu spune că jertfa ar fi fost mâncată sau i s-ar fi folosit sângele. Cercetătorii s-au concentrat mai mult pe renumita calomnie a lui Apion. Este vorba de un egiptean din epoca lui Cezar (sec. 1 e.n.) care era ura evreii în mod declarat. Apion spune că în fiecare an, la o dată fixă, evreii prind un grec, îl îndoapă un an întreg, apoi îl aduc într-o pădure și îl omoară. Evreii gustă din măruntaiele lui, jurând să-i urască pe greci, iar restul corpului este aruncat într-o groapă. La baza poveștii lui Apion stau două motive: jertfa omenească și canibalismul. Acesta din urmă se bazează pe un obicei foarte vechi de a face un legământ, mâncând carne de om sau bându-i sângele. Această calomnie este atât de renumită datorită celei de a patra cărți a lui Iosephus Flavius „Contra lui Apion”. Iosephus polemizează cu istoricii egipteni din Alexandria conduşi Apion care susțineau că evreii nu au trecut şi nici istorie. Subiectul legat de Apion reprezintă numai o mică parte din cartea care cuprinde confruntări cu toți istoricii și filozofii greci din Egipt, din secolele dinaintea lui Iosephus. Ea se bazează mult pe înțelepții creștini din primul secol, Origines și Eusebius din Cezarea care au scris despre „Vechimea evreilor”. Probabil că nu Iosephus a dat numele cărții, Apion fiind doar o mică parte din ea. Acest nume apare pentru prima oară la scriitorul creștin Hieronymus şi e de presupus că acesta ar fi dat şi titlul cărţii.

Acuzații de omor ritual în Evul Mediu

Se pune întrebarea dacă creștinii au moștenit aceste calomnii de la păgâni. Este clar că ei cunoșteau opera lui Iosephus. Însă de aici este greu de ajuns la ideea că evreii folosesc sânge de Pesah. Acest lucru s-a petrecut probabil altfel. În primele secole ale creștinismului, popoarele păgâne îi identificau pe creștini ca „evrei păgâni”. În centrul Paștelui creștin, așa cum am amintit, stă cina cu pâine și vin. Se poate întâmpla ca pentru primii creștini ritualul să nu fi fost doar simbolic? Că ar fi mâncat o jertfă omenească și i-ar fi băut sângele?! În sec II e.n. se cunoșteau asemenea acuzații în diferitele secte creștine. De exemplu secta montaniștilor din Asia Mică ținea paștele la fel ca evreii. Catolicii susțineau că montaniștii, pe care îi considerau eretici, pun sângele unui copil în vinul de Paște. Aceeași calomnie a fost lansată și împotriva evreilor, cu toate că nu avea nici o noimă.

Calomniile medievale au avut urmări tragice. Prima acuzare documentată a fost în Anglia, la Norwich, în 1154, cu patru ani înaintea celei de a doua cruciade. Un evreu convertit, Theobald din Cambridge, a depus mărturie că evreii din Europa sacrifică în fiecare an câte un copil creștin pentru sărbătoarea de Paște. În acel an a fost jertfit un copil din orașul lor. Conducătorii bisericii au înțeles ce chilipir le-a căzut în mână. L-au sanctificat pe copilul mort, botezându-l Sf William. Zvonuri asemănătoare s-au răspândit în întreaga Europă. La început spuneau că evreii ucid copii creștini în amintirea crucificării lui Isus, apoi au trecut la altă variantă, că sângele este folosit la pregătirea azimelor. Astfel acuzațiile puteau fi reînnoite în fiecare an. Se cunosc vreo 200 de calomnii, documentate începând din sec. XII, dar probabil că au fost mult mai multe.

Trei ani după întâmplarea din Norwich, în orașul Würzburg din Bavaria, un bărbat s-a înecat în râu, iar corpul lui a fost găsit tocmai în ajun de Paște. Evreii au fost acuzați de moartea lui. Au început trei zile de măcel. Apoi cruciații, care erau în zonă, au atacat comunitățile evreiești din împrejurimi. Cele mai crunte evenimente au avut loc în ziua a cincea de Pesah. În curând calomnia a ajuns și în Franța unde au fost uciși evreii din Blois. Evreii francezi se aflau într-o perioadă de prosperitate, în care s-au scris completările la Talmud numite Tosafot. Aceste calomnii au continuat pe toată celei de a doua şi a treia cruciade-

Altă mare urgie s-a declanșat în Anglia în 1264, cu o săptămână înainte de Paște. Au fost uciși mii de evrei, doar la Londra au pierit 1500, alți si-au găsit adăpust în castelele unor nobili. Bineînțeles că bunurile și casele au fost jefuite. Statutul evreilor în Anglia a devenit tot mai precar până când în 1290, pe vremea regelui Eduard I, evreii au fost izgoniți din „pe vecie” Întoarcerea lor a început după aproape 400 de ani, în anul 1649 sub regele Charles I. Însă expulzările au continuat timp de alte sute de ani, din diverse țări, orașe şi zone din Europa.

Acuzaţiile de omor ritual s-au răspândit şi în alte țări din Europa și, mai târziu, și în afara ei fiind folosite şi de Inchiziția din Spania care acționa contra maranilor adică a evreilor creştinaţi cu forţa.

În secolul XIII a apărut calomnia de profanare a euharistiei. În 1290, la Paris, o pereche de evrei au fost acuzați că au intrat pe furiș într-o biserică și au înjunghiat pâinea sfântă până i s-a scurs sângele. Au fost judecați și arși pe rug. Un caz asemănător a fost în 1556, la Sochaczew, în Polonia. Cel mai grav caz de omor ritual a avut loc a în Bavaria, unde au fost ucişi 20.000 de evrei și au fost distruse 146 de comunități. Voi mai enumera câteva dintre cele mai cunoscute cazuri de acest tip: 1235 – Fulda (Germania) , soldat cu 34 de evrei morți; 1475 -Trento (Italia), soldat cu 13 evrei morţi și restul izgoniţi din oraş.

xilogravură despre omorul ritual din Trento

În toate țările Europei au avut loc astfel de calomnii,  ele ajungând și pe alte continente, de exemplu în Orientul Mijlociu. Primul caz a avut loc în 1840 la Damasc. Un călugăr francez și ajutorul său musulman au dispărut. Un frizer evreu a fost învinuit și, sub tortură, a mărturisit tot ce i s-a cerut. Au fost puşi sub acuzare şapte dintre liderii comunității evreiești. Scandalul a luat dimensiuni uriașe. În apărarea lor s-a ridicat poetul german Heinrich Heine, evreu convertit. Familia Rothschild a reușit să „cumpere” documentele adevărate ale anchetei și procesului și să le publice. Adolphe Crémieux, evreu francez și ministru al justiției, a intervenit pe lângă Muhammad Ali, cel mai mare lider din regiune. După luni de chinuri cei șapte deținuți evrei au fost eliberați, iar guvernatorul otoman al Damascului a fost executat.

În primăvara anului 1847 s-au încăierat doi copii din Ierusalim: unul evreu și unul pelerin grec. Băiatul creștin s-a lovit la călcâi. În urma acestui incident preoții greci au demarat o dispută teologică cu rabinii evrei la care a participat și guvernatorul otoman.

Acuzații de omor ritual în România

Din păcate acuzaţiile de omor ritual nu au lipsit nici din România. Vom aminti doar câteva din ele.

În anul 1710 la Târgu-Neamț evreii au fost acuzați că au ucis un copil creștin pentru a pregăti azima de Paște din sângele lui. În consecinţă a avut loc un adevărat masacru al evreilor din oraș. Cinci au fost uciși și 22 întemnițați. Din cauză că violențele față de evrei s-au intensificat, comunitatea a trimis o delegație la domnul Moldovei Dimitrie Cantemir, cerându-i ajutorul. El a însărcinat doi oameni de încredere să ancheteze cazul. Martorii au respins acuzațiile, așa că evreii încarcerați au fost eliberați, iar călugărul care a inițiat calomnia a fost închis într-un azil pe viață.

În anul 1717 la Orhei, astăzi în Republica Moldova, evreii au fost acuzați că au răpit un copil creștin în timpul Paștelui creştin şi că sângele copilului ar fi fost trimis rabinilor din Cracovia și alte orașe. Patru evrei au fost acuzați într-un proces care a avut loc la Iași, având susţinerea domnitorului Mihai Racoviță. Până la urmă evreii au fost declarați nevinovați, iar autorităţile otomane au retras dreptul domnitorului de aacuza evreii.

În anul 1803, după apariţia cărţii „Înfruntarea jidovilor asupra legii și obiceiurilor lor”, au avut loc violenţe antievreieşti la Iaşi. Cartea a fost scrisă de Noah Melamed, evreu convertit, călugărit cu numele de Neofit. Evreii au găsit adăpost la Mitropolitul Veniamin Costache. El a liniștit tulburările, iar domnul Moldovei, Alexandru Moruzi, a ordonat distrugerea tuturor cărților tipărite. Mitropolitul a ordonat anchetarea și arestarea preoților care au fost amestecați în această acuzaţie. Evenimente asemănătoare s-au repetat în 1819, după ce în 1818 a apărut o altă carte asemănătoare „Răsturnarea religiei evreilor”.

Pe parcursul întregului secol al XIX-lea au fost lansate acuzaţii de omor ritual în mai multe orașe din Moldova: Iași, Bacău, Galați, Roman și altele. În anul 1859 la Galați, în timpul Paștelui creștin au izbucnit violențe contra evreilor, în urma cărora mulți evrei au fost uciși și răniți, sinagogile au fost distruse şi sulurile de Tora arse. Totul a început la 12 aprilie 1859, când evreii au fost acuzați că ar fi folosit sângele unui copil creștin. Cincisprezece evrei au fost arestați. În 14 aprilie mii de creștini s-au năpustit în sinagogă, i-au bătut pe evrei, au ars 50 suluri de Tora şi cărţi de rugăciune și au devastat lăcaşul de cult. Au fost atacate, jefuite şi distruse şi locuințele evreilor. Nu au ajutat nici apelurile diplomatice. În final Baronul de Rothschild a apelat la domnul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, care a intervenit. Procesul a fost anulat și evreii eliberați. Evenimente asemănătoare s-au petrecut la Galați în 1868.

În anul 1801, la București, a avut loc cea mai renumită acuzaţie de omor ritual, în care au fost uciși 128 de evrei. Domnul Țării Românești, Alexandru Moruzi, a ordonat pedepsirea atacatorilor și o parte din evrei au primit despăgubiri. În anul 1804 au avut loc evenimente identice. Domnul Țării, Constantin Ipsilanti, a cerut de la șefii bisericilor creștine să-i apere pe evrei pe baza faptului că legile religiei evreieşti interzic consumul sângelui. Lucrurile s-au liniștit, dar ele s-au repetat în 1808 și în 1811. În anul 1812 evreii au fost acuzați de cauza izbucnirii epidemiei care a lovit Bucureștii.

Pogromul de la Chișinău

Pogromul petrecut între 6 şi 8 aprilie 1903 a izbucnit după ce ziarul antisemit în limba rusă „Bessarabeț” a relatat că în februarie un copil creștin a fost găsit mort, sugerându-se că ar fi fost omorât în cadrul unui ritual iudaic. În acest pogrom au fost asasinați 49 de evrei, alţi 500 au fost răniți,  în jur de 2000 de familii evreiești au rămas fără adăpost și 1500 de prăvălii și case evreieşti au fost distruse. În acea perioadă Chișinăul era reşedinţa Guberniei Basarabia din Imperiul Rus. La acest pogrom au participat reprezentanţi ai tuturor păturilor sociale ale populației locale.

Pogromul de la Chişinău

Pogromul a cutremurat populația evreiască din Imperiul Ţarist, dar și evreii din alte țări, amplificând valurile de emigrație din estul Europei atât către America, cât și către Palestina. Pogromul a devenit cunoscut și datorită faptului că poetul național Haim Nachman Bialik a plecat imediat la Chișinău și apoi a publicat două poeme renumite: Beir haharega (În orașul măcelului, a morții) și Al hașhita (Despre măcel).

Nu voi scrie mai mult despre acest subiect fiindcă a scris cu mult mai bine decât mine colegul nostru, Lucian Zeev Herșcovici, pe situl „Acum”, https://acum.tv/articol/10834/

În încheiere aș vrea să citez câteva versuri (în engleză) din poemul Al hașhita, care au devenit emblematice:

But cursed be the one who says; Avenge!

Revenge like this, revenge for the blood of a small child

Satan has not yet created.

Asher Shafrir

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

9 Comments

  • rosu axinia commented on April 19, 2020 Reply

    Imi pare rau dar vreau sa va spun ca in anii 60 mai circulau asemenea bazaconii precum ca evreii pun ,,sange de om,, in azima .Eram copil si credeam . Cand am ajuns la liceu si am avut colegi evrei si am vazut ce oameni cumsecade sunt mi-am schimbat complet parerea . Trebuie sa veniti cu multe documente pentru a darama aceste idei scornite de oameni cu rele intentii !

  • Veronica Rozenberg commented on April 9, 2020 Reply

    Dle Shafrir, articolul dvs este foarte bogat si documentat, trebuie sa marturisesc ca am studiat intr-o anumita perioada situatiile despre care istoriografia a mentionat, ca evrei au fost invinuiti de omoruri rituale (in engleza BLOOD LIBEL, in ebraica ALILAT DAM – alila = nascocire/inventie a unei situatii/povesti, dam = sange).

    Aş mentiona in contextul articolului dvs, un citat din Vechiul Testament, Leviticul (16,22) care spune:

    “Astfel, țapul va duce cu el toate nelegiuirile lor într-un loc pustiu, căci țapului i se va da drumul în pustie..,”, sau in limba engleza:
    “The goat will bear upon itself all their iniquities into a solitary place… ”

    De unde noţiunea de ţap ispăşitor, poziţie pe care evreii au detinut-o de-a lungul timpului.

    În contextul articolului scris de dvs, voi scrie mai jos câteva rânduri din introducerea la un studiu făcut în trecut, şi care se bazează pe o afirmaţie a istoricului israelian de origine engleză, Jonathan Frankel (1935-2008), fost profesor de Iuidaism modern la Universitatea din Ierusalim:

    Precum arăta Johnatan.Frankel în introducerea lucrării sale numită Afacerea de la Damasc (2),
    de-a lungul istoriei, ar putea fi diferenţiate patru situaţii de criză referitoarela evrei / împotriva evreilor:
    Acestea ar fi:
    – exploziile violente în masă,
    – legiferarea unor legi sau decrete publice
    – aparitia sau reînvierea unor organizaţii, mişcări de tineret, sau agitaţie/propagandă
    – conflicte care ajung în arena juridică.
    Frankel se referă la aceste tipuri de criză ca la nişte “ideal types” (tip ideal este o notiune consemnata pentru prima oara de catre sociologul german Max Weber (1864–1920)
    Aceste situaţii de conflict exprimă o încercare de înfrângere, sau rezolvare a acestora, prin proiectarea vinei, a cauzalităţii apariţie lor, asupra unui ţap ispăşitor.
    Evreii, un grup etnic în general mic şi izolat în diferite perioade ale istoriei, au jucat întotdeauna un rol de ţap ispăşitor faţă în faţă cu sentimentele mulţimilor, manifestând nu odată, neputinţa, şi lipsa de siguranţă faţă de diferitele stări de conflict (economic, social, politic sau guvernamental) existente în locul în care au trăit.
    Dacă pentru creştinul evului mediu era mai problematic să urască un evreu real care locuia în aceeaşi aşezare, şi îl condamnau pentru deicidul din perioada ancestrală, cu trecerea anilor, învinuirea aceasta s-a transformat într-o altă învinuire, cea de infanticid (Infanticid, este practica de a produce moartea unui copil in mod intenţionat), sau ceea ce este referit în literatură şi istoriografie ca “omor ritual”.
    Evreul imaginar de odinioară devine evreul cel real din anturajul apropiat, cunoscut de toţi cei din jur, ca fiind cel care se învârte în împrejurimi, care este implicat în viaţa comunităţii, parte a societăţii locale, dar în acelaşi timp persoana urâtă care întruchipează şi calomnia pusă pe seama strămoşilor, care fuseseră ei înşişi învinuiţi, ca sectă iudaică, de către romani.
    Calomnieri de felul acesta erau fondate şi pe citate din Noul Testament, precum
    “De nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea single lui, nu veţi avea viaţă în voi”
    (Ioan, 6, 53)
    Sute de ani mai târziu, creştinii înşişi se vor folosi de aceleaşi percepţii împotriva duşmanilor lor religioşi. Poveştile despre omorurile rituale şi a folosirii de către evrei a sângelui creştin în scopul pregătirii maţoturilor de Pesach (AZIMA), au declanşat în Europa o psihoză socială care a trecut pragul sutelor de ani şi a continuat până în epoca contemporana (începutul sec XX)
    Oare în aceste fenomene se pot identifica surse ancestrale de învinuire şi propagate pe axa timpului în diversele spatii geografice, identificabile cu lumea eurocentrică (este o atitudine care priveşte alte culturi, lumea în general, prin prisma faptului că valorile ne-europene ale acestora trebuie abordate din perspectiva europeană) sau se pot găsi unele asemănări cu învinuirile premeditate (înscenate) care au fost promovate după a doua jumătate a sec. XX, în arena juridică, sub forma unor procese de eliminare a elementelor politice nedorite, în acest caz a evreilor.
    Oare s-au distins evreii ca o cauză de conflict în cadrul societăţilor în care au trăit?

    • Veronica Rozenberg commented on April 9, 2020 Reply

      (2) Jonathan Frenkel, The Damascus Affair, Cambridge Univ.Press, 1997, pp.3-4

    • Asher Shafrir commented on April 10, 2020 Reply

      Absolut sunt de acord cu dumneavoastră. Eu am scris foarte pe scurt (am fost rugat să fac așa) dar am adus ideile celui mai mare specialist din epoca modernă la relațiile iudeo-creștine, profesorul Davis Fluser, de la aceași universitate și la care am avut norocul să și învăț. El dezvoltă acest fenomen în context mai larg, adus și adaptat în creștinism din alte societăți.

      • Veronica Rozenberg commented on April 10, 2020 Reply

        Multumesc pentru comentariu, nu cunosteam numele
        lui Davis Fluser, ma voi informa.

        Cu bine si pentru zile mai bune, Veronica

  • Lucian Herșcovici commented on April 8, 2020 Reply

    Acuzații de omor ritual, chiar dacă numai ”teoretice”, au fost și recent. De pildă, în anii 50, un caz a ajuns în ancheta miliției, dosarul fiind însă închis repede, fără acuzări. Asemenea bazaconii au fost în gândirea unor oameni a căror inteligență lăsa de dorit, deși unii cu școală, chiar și în anii 60-70. La Galați, tatăl meu vitreg avea un prieten cu care mergea uneori la o bere sau la un șpriț. Respectivul era funcționar, terminase liceul. Odată s-a cherchelit și l-a întrebat pe tata – prietenul lui – dacă e adevărat că ”voi, evreii, puneți sânge în pasca de Paște”. Bineînțeles, răspunsul a fost negativ, tata adăugând că ”noi evreii nu avem voie să consumăm nici sânge de animal, nu este cușer, cu atât mai mult nu avem voie să ne atingem de sânge de om”. Replica a fost că știe el că nu o să umplem un cazan cu sânge ca să-l turnăm în aluat, fiindcă e grețos, dar puțin, de gust, ca sarea în bucate, asta da (respectivul era sigur!). După aceea a continuat să fie în relații amicale cu colegul său de birou evreu. Alt caz, la București, o doamnă profesoară de naturale (pensionară și bună creștină), atunci când a venit în vizită la fosta mea gazdă, doamna Atanasiu, de binecuvântată amintire, a fost servită de ea cu azime pe care le primise în dar de la o vecină evreică: totdeauna schimbau azime și cozonaci între ele. În vizita mai era încă o prietenă a doamnei Atanasiu, evreică, dar doamna profesoară de naturale nu o cunoștea și nu știa că este evreică. Atunci când a văzut azimele, doamna profesoară a început să-și facă cruce și să-i spună doamnei Atanasiu să nu cumva să mănânce aceste azime, pentru că sunt făcute cu sânge de creștin. Apoi, privind spre cealaltă doamnă, i-a spus: ”Așa-i că am dreptate, doamnă?”. Alt caz, povestit de regretatul Victor Rusu într-una din cărțile lui, este al unui fost deținut politic, flămând, lipsit de orice sursă de întreținere, care nu a vrut să se atingă de azimele primite de la Victor Rusu decât după ce un înalt prelat i-a spus că le poate mânca, fiindcă și Iisus Mântuitorul a mâncat asemenea azime și poate fi sigur că nu sunt făcute cu sânge de om (respectivul crezuse că sunt făcute cu sânge de creștin). Dar pot adăuga că majoritatea intelectualilor români creștini, chiar dacă nu simpatizau pe evrei în mod deosebit, au respins această bazaconie.

    • Asher Shafrir commented on April 10, 2020 Reply

      Am mai auzit de o bazaconie și mai recentă. Un prieten al meu, neevreu, mi-a povestit că în anul 1990 se împărțeau în sate din Moldova, poate nu numai, broșuri cu aceste calomnii.

  • Asher Shafrir commented on April 8, 2020 Reply

    Vreau să adaug un detaliu care mi-a scăpat. Ultima calomnie din epoca modernă a fost în anul 1946 în orașul polonez Kielce, unde a dispărut un copil creștin și evreii au fost acuzați. Polițiști și mulțimea au ieșit și 40 de evrei au murit, evrei supraviețuitori al holocaustului. Această groază a rămas în istorie sub numele de „pogromul din Kielce”.

    • Veronica Rozenberg commented on April 9, 2020 Reply

      Informatii mai detailate asupra Pogromului din Kielce, poate ultimul pogrom in adevarat sens al cuvantului, asupra evreilor locali, dupa intoarcerea lor din Holocaust, ceea ce il face intr-un fel si mai dramatic, se pot gasi in wiki, mentionand Kielce pogrom

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *