– Gavrilă, i-am spus milițianului din satul unde lucram în 1975, vezi că urmează să mă viziteze verișoara mea și soțul ei din Israel. Vor locui la mine, în locuința mea din dispensarul nou.

– Bine, dar de ce-mi spui mie? – m-a întrebat Gavrilă.

– Conform legii trebuie să aștern pe hârtie tot ce vorbim cu cetățenii străini și să trimit aceste rapoarte autorităților, i-am răspuns.

– Bine, dacă ții neapărat, scrie tu rapoartele și le vom citi împreună cu rudele tale la un pahar de pălincă bună, mi-a spus plutonierul Bud, zâmbind…

Plutonierul major Gavrilă Bud, născut în Negrești Oaș, era șeful postului de miliție din comuna unde lucram. Era un om corpolent, rumen la față, totdeauna bine dispus și plin de glume. Prima dată mi-a atras atenția la o ședință festivă cu ocazia zilei de 23 August. Primarul, care nu prea era școlit, a citit o cuvântare compusă de el cu un titlu puțin obișnuit: “23 August, act catastrofal în istoria țării noastre” Toți cei prezenți, inclusiv intelectualii satului, am rămas uimiți, mulți râdeau pe ascuns.

Gavrilă s-a aplecat spre mine și mi-a spus

– Doctore, dacă discursul primarului ajunge cu acest titlu la Consiliul Popular Județean, am încurcat-o cu toții. Trebuie să-i explici primarului care e semnificația cuvântului catastrofă.

Am așteptat până când vorbitorul a terminat, Spre deosebire de titlu, textul însuși nu avea nimic special, și cât se poate de serios i-am propus să înlocuiască „catastrofal” cu „capital”, explicându-i de ce. A schimbat titlul, spre norocul tuturora.

Într-o zi geroasă de iarnă, Gavrilă a venit la circumscripția sanitară pentru o consultație.

– Măi Andrei, de ce e așa de frig în dispensar? – m-a întrebat.

– Săptămâna trecută am cerut lemne de la primărie. Mi-au răspuns că au luat la cunoștință și vor lua toate măsurile de rigoare.

Două zile mai târziu, în curtea dispensarului a intrat un camion plin cu lemne de foc, apoi a apărut și plutonierul Bud, călare pe Mobra lui (motoretă fabricată în România în anii șaptezeci.)

– De unde sunt lemnele, măi Gavrilă? – l-am întrebat.

– Am oprit un infractor care tăia lemne ilegal. I-am spus că ori le face cadou dispensarului, ori îi confisc marfa, îi întocmesc un raport de fraudă și îi dau și o amendă de o să mă țină minte cât trăiește.

– Cred că oricum te ține minte, i-am spus, gata-gata să pufnesc în râs. Îți mulțumesc.

Într-o duminică, la Satu Mare, care era aproape de comuna în care locuiam, echipa mea preferată de fotbal, Universitatea Cluj, urma să joace cu echipa locală, Olimpia. I-am spus lui Gavrilă că aș dori mult să ajung la meci, dar transportul în comun duminica era o problemă.

– Mobra mea e bolnavă de câteva zile, dar găsim noi o rezolvare, a spus Gavrilă. Ai unde să stai la Satu Mare?

l-am asigurat că am niște neamuri în oraș…

Am ieșit la drumul mare (așa numeau oamenii locului drumul interjudețean). Plutonierul major Bud și-a pus centura albă de circulație și a oprit o mașină care mergea la Satu Mare. După ce s-a prezentat, i-a spus șoferului:

– Totul e în ordine, v-am oprit ca să vă rog să-l luați pe domnul doctor la stadionul de fotbal, e învitat special la meciul de azi…

Așa am ajuns la meciul cu pricina.

În iulie 1975 rudele mele au sosit în comuna unde lucram, undeva la capătul lumii. I-am instalat în locuința de lângă dispensar și a doua zi, după ce am terminat lucrul, i-am luat la o plimbare prin sat împreună cu soția și băiatul meu în vârstă de zece luni. Încă apucasem să scriu primul raport despre conținutul convorbirlor cu neamurile, că ne-am și întâlnit cu plutonierul major Bud.

– Bună dimineața, m-a salutat Gavrilă.

– Bună să-ți fie inima, a răspuns Eli, soțul verișoarei mele Ofra, în limba română.

Gavrilă l-a întrebat uimit de unde știe românește. Eli era născut la Tripoli, în Libia.

– Când am venit Israel, am stat la Naharia. Acolo aveam niște vecini originari din Botoșani și de la ei am învățat…

Eli și Gavrilă s-au simpatizat reciproc. Gavrilă i-a însoțit de câteva ori în excursiile lor cu mașina și le-a fost ghid la Negrești-Oaș, ajungând și la Săpânța și Sighetul Marmației. Ofra era încântată de frumusețea şi atmosfera rustică a locurilor și de cunoștințele de limba română a soțului ei. Ea însăși era născută în Israel, vorbea doar ebraica și engleza.

Într-o duminică am fost invitați cu toții la prânz la Gavrilă. Soția lui pregătise sărmăluțe în foi de viță, o mâncare tradițională.

– Câte rapoarte ai scris, Andrei? – m-a întrebat plutonierul Bud.

– Cred că cinci, i-am răspuns zâmbind.

– Bine, atunci vom bea fiecare câte cinci pahare de țuică, precum ți-am promis, spuse Gavrilă.

Femeile n-au băut deloc, Eli și cu mine ne-am dat bătuți la al treilea pahar, gazda le-a dat peste cap pe toate. Eram bine dispuși și vorbeam toți odată. La plecare Gavrilă i-a făcut cadou lui Eli o sticlă de pălincă de culoare galbenă (semnificația culorii galbene e vechimea băuturii), învelită într-o hârtie de ziar și cu un dop din cocean de porumb.

– Ce-i asta? – a întrebat Eli

– E o pălincă specială numită Raport, pe care v-o fac cadou, ca s-o duceți la Israel.

Eli, surprins, i-a mulțumit gazdei și m-a întrebat de câteva ori dacă băutura se numea într-adevăr Raport. I-am dezvăluit adevărul abia mult mai târziu, în Israel.

În octombrie 1975 am părăsit comuna ca să-mi încep rezidențiatul. Autobuzul spre Satu-Mare tocmai ieșise din stație, când l-am văzut pe plutonierul major Bud Gavrilă, călare pe Mobră. L-am rugat pe șofer să oprească o clipă, el și-a parcat motoreta și a urcat în autobuz.

– Scuză-mă, Andrei, că am întârziat puțin – și mi-a întins o sticlă de pălincă galbenă. Acesta este Raportul pe care l-am pregătit despre convorbirile tale cu verii tăi din Israel, a continuat Gavrilă. Este originalul, mi-a spus râzând, copia mi-am păstrat-o. Apoi și-a luat rămas bun și a coborât din autobuz…

Andrei Schwartz

01/06/1920