Azi dimineaţă, când – adâncită în gânduri, trecând în revistă încă o dată ce aveam de făcut în cursul zilei – mă îndreptam spre birou, am fost martoră la o mică scenă cu conotaţii atât de simbolice pentru vremea în care trăim. Un bătrânel venea din direcţia opusă, iar în spatele lui, încă destul de departe, un tânăr biciclist pedala cu mare viteză pe trotuarul foarte îngust – de altfel aproape gol. Bătrânelul nu l-a observat (nici nu cred că ar fi avut cum s-o facă), deci îşi continua liniştit drumul chiar în mijlocul trotuarului. Tânărul parcă şovăia în care parte să-l depăşească, şi în cele din urmă a frânat brusc exact în momentul în care a ajuns la nici doi metri de el. Scârţâitul cauciucului şi al metalului a atras atenţia bătrânelului, care a tresărit şi s-a întors să vadă ce se întâmplă – şi eu am tresărit la rândul meu, aşteptându-mă la replici urâte, la reproşuri şi acuzaţii duşmănoase izvorâte din spaima micului incident, înecat în amărăciune dură. Din partea amândurora. Cum se întâmplă mult prea des în astfel de situaţii.

Ce mi-a fost dat să văd însă: amândoi au zâmbit şi şi-au cerut scuze imediat. De la distanţa la care încă eram, n-am auzit cuvintele, doar din gesturile lor am dedus că bătrânul părea să recunoască: dacă tot umblă atât de încet şi târşâit, putea să se ţină mai aproape de marginea trotuarului, în loc să meargă taman în mijloc, iar tânărul i-a răspuns că nici vorbă! Că doar el era în locul nepotrivit, cu bicicleta pe trotuar – pe lângă care se întindea clar marcat traseul pentru biciclete.

Şi tocmai în acest moment, când biciclistul a pus iar picioarele pe pedală şi a trecut pe lângă bătrânel, acesta i-a mângâiat braţul şi i-a urat drum bun şi sănătate. Ajunsă aproape de ei, i-am auzit vocea răguşită de multele decenii care au trecut, o voce foarte senină însă, plină de căldură… Şi zâmbeam şi eu, contemplând această manifestare (atât de simplă, aproape nesemnificativă?) de omenie, dar aproape în acelaşi moment, în mod automat s-a aprins şi beculeţul roşu de avertizare în capul meu: „nu vă atingeţi! Vă rog! Pericol de infectare!”

Şi m-am întristat. Oare până când trebuie să ne mai ferim de cei dragi, tocmai pentru a-i proteja? Când îi vom putea îmbrăţişa, fără frica în sân? Această mică scenă de azi dimineaţa mi-a demonstrat că obişnuită fiind cu multe necazuri şi cu modul mult prea generalizat de a reacţiona la ele, şi eu m-aş fi aşteptat mai degrabă la o ceartă zdravănă, la un conflict (inutil şi dureros) născut din frustrările noastre, ale tuturor…

Bătrânelul a întins mâna din instinct. Şi eu acum mă rog ca niciunul dintre ei să nu fi suferit din cauza asta. Mă rog să treacă odată această pandemie, să ne putem întoarce la viaţă şi interacţiune socială fără distanţarea obligatorie – pe care o înţeleg şi o respect cu sfinţenie. Dar când toate acestea trec în sfârşit, ne vom mai aminti oare ca în loc de ciondăneli şi animozităţi – să ne atingem braţul cu mâini mângâietoare? Ne vom aminti de gesturi simple, pline de căldură şi dragoste faţă de semeni?

Mie, sinceră să fiu, mi-e dor. Mi-e dor de mâna bătrână, mângâietoare a bunicului, mi-e dor de zâmbetele fără mască de protecţie, mi-e dor… de noi toţi.

Ilona Simon