Mi-e dor… de noi toţi

Azi dimineaţă, când – adâncită în gânduri, trecând în revistă încă o dată ce aveam de făcut în cursul zilei – mă îndreptam spre birou, am fost martoră la o mică scenă cu conotaţii atât de simbolice pentru vremea în care trăim. Un bătrânel venea din direcţia opusă, iar în spatele lui, încă destul de departe, un tânăr biciclist pedala cu mare viteză pe trotuarul foarte îngust – de altfel aproape gol. Bătrânelul nu l-a observat (nici nu cred că ar fi avut cum s-o facă), deci îşi continua liniştit drumul chiar în mijlocul trotuarului. Tânărul parcă şovăia în care parte să-l depăşească, şi în cele din urmă a frânat brusc exact în momentul în care a ajuns la nici doi metri de el. Scârţâitul cauciucului şi al metalului a atras atenţia bătrânelului, care a tresărit şi s-a întors să vadă ce se întâmplă – şi eu am tresărit la rândul meu, aşteptându-mă la replici urâte, la reproşuri şi acuzaţii duşmănoase izvorâte din spaima micului incident, înecat în amărăciune dură. Din partea amândurora. Cum se întâmplă mult prea des în astfel de situaţii.

Ce mi-a fost dat să văd însă: amândoi au zâmbit şi şi-au cerut scuze imediat. De la distanţa la care încă eram, n-am auzit cuvintele, doar din gesturile lor am dedus că bătrânul părea să recunoască: dacă tot umblă atât de încet şi târşâit, putea să se ţină mai aproape de marginea trotuarului, în loc să meargă taman în mijloc, iar tânărul i-a răspuns că nici vorbă! Că doar el era în locul nepotrivit, cu bicicleta pe trotuar – pe lângă care se întindea clar marcat traseul pentru biciclete.

Şi tocmai în acest moment, când biciclistul a pus iar picioarele pe pedală şi a trecut pe lângă bătrânel, acesta i-a mângâiat braţul şi i-a urat drum bun şi sănătate. Ajunsă aproape de ei, i-am auzit vocea răguşită de multele decenii care au trecut, o voce foarte senină însă, plină de căldură… Şi zâmbeam şi eu, contemplând această manifestare (atât de simplă, aproape nesemnificativă?) de omenie, dar aproape în acelaşi moment, în mod automat s-a aprins şi beculeţul roşu de avertizare în capul meu: „nu vă atingeţi! Vă rog! Pericol de infectare!”

Şi m-am întristat. Oare până când trebuie să ne mai ferim de cei dragi, tocmai pentru a-i proteja? Când îi vom putea îmbrăţişa, fără frica în sân? Această mică scenă de azi dimineaţa mi-a demonstrat că obişnuită fiind cu multe necazuri şi cu modul mult prea generalizat de a reacţiona la ele, şi eu m-aş fi aşteptat mai degrabă la o ceartă zdravănă, la un conflict (inutil şi dureros) născut din frustrările noastre, ale tuturor…

Bătrânelul a întins mâna din instinct. Şi eu acum mă rog ca niciunul dintre ei să nu fi suferit din cauza asta. Mă rog să treacă odată această pandemie, să ne putem întoarce la viaţă şi interacţiune socială fără distanţarea obligatorie – pe care o înţeleg şi o respect cu sfinţenie. Dar când toate acestea trec în sfârşit, ne vom mai aminti oare ca în loc de ciondăneli şi animozităţi – să ne atingem braţul cu mâini mângâietoare? Ne vom aminti de gesturi simple, pline de căldură şi dragoste faţă de semeni?

Mie, sinceră să fiu, mi-e dor. Mi-e dor de mâna bătrână, mângâietoare a bunicului, mi-e dor de zâmbetele fără mască de protecţie, mi-e dor… de noi toţi.

Ilona Simon

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

7 Comments

  • Marica Lewin commented on July 27, 2020 Reply

    Da, si eu iubesc oamenii, doar telefoane si legaturi on line nu sunt sufficiente.
    Mi- a placut scena intre. biciclist si batrinel, un contact direct, cald. Si dvs l- ati urmarit cu afectiune, cu drag

    • Ilona Simon commented on July 28, 2020 Reply

      Vă mulţumesc pentru observaţie. Da, mica întâmplare mi-a înseninat sufletul. Mi-a redat credinţa că nu doar eu duc dorul unei realităţi fără distanţare socială impusă de nevoia de a-i proteja pe semenii noştri. O vreme am făcut şi noi haz de necaz, fireşte: i-am întâlnit pe cei dragi stând în cercuri exagerat de largi, râdeam şi gesticulam simulând îmbrăţişări de la 2-3 metri, ne distram discutând prin aluzii doar de noi înţelese, să nu afle tot cartierul despre ce vorbeam… da, spiritul ludic e inerent omului. Da, omul chiar încearcă să vadă stelele, nu contează, cât e de întuneric. Şi dacă nu vezi niciuna, încerci să aprinzi măcar un chibrit, dacă nu chiar o lumânare. Dar ai nevoie să vezi că mai sunt şi alţii cărora le lipseşte căldura unei mâini întinse pentru o mângâiere… Eu mi-aş fi dorit ca bătrânelul să-şi fi întins mâna, să-şi fi dat seama din timp că nu e voie, să fi mângâiat aerul zâmbind, iar tânărul să-şi fi pus mâna pe inimă în semn de mulţumire. Atunci nu m-ar fi necăjit beculeţul de avertizare. Şi acum mi-aş dori să treacă odată această perioadă şi să nu ne întoarcem la “normalitatea” de dinainte, ci să trecem la o normalitate în care să ştim într-adevăr să apreciem dragostea faţă de semeni, dorul (şi darul!) de a trăi alături de ei fără frica-n sân…

  • Veronica Rozenberg commented on July 23, 2020 Reply

    Imi inchipui ca cele scrise de dvs, s-au petrecut in Romania, nu cred ca vreodata as fi putut sa fiu martora unei asemenea scene in locul in care traiesc.
    Desigur ca pot exista si exceptii de la regula, dar sunt foarte putine.

    Cele ce se intampla acum in lume duc la o stare sufleteasca penibila si intr-un fel anti-umana, prin care omul se fereste de semenul sau, deoarece acestea sunt recomandarile, si uneori teama este chiar de cel foarte apropiati, atunci cand ei insisi nu au avut grisa sa respecte regulile de DISTANTARE SOCIALA.
    Ce termen !!!
    Suna straniu si mai ales infricosator, pentru ca nimeni nu pare sa stie, cand si mai ales DACA va mai veni vreodata o vreme, la care probabil vom visa inca mult timp de acum inainte, o vreme, ca cea pe care am trait-o pana nu de mult, in care ne plimbam, ne revedeam, de intalneam si ne imbratisam, ba chiar ne si sarutam.

    • Ilona Simon commented on July 24, 2020 Reply

      Eu sper să ne întoarcem la viaţa socială de dinainte, cu plimbări şi îmbrăţişări… Şi deşi uneori mă încearcă îndoielile menţionate mai sus, vreau să cred, mă încăpăţânez să cred că o vom face. Nu ştiu când, dar o vom face. Mă ţin cu dinţii de această idee, amintindu-mi de faptul că şi teatrul a continuat să existe după apariţia cinematografelor şi filmelor 3D, că am continuat să mergem la operă şi la concerte, deşi totul se găseşte şi pe internet, în calitate ireproşabilă. Ţin să cred în faptul că avem nevoie să ne zâmbim în persoană, să ne îmbrăţişăm, să împărtăşim experienţe. Că avem nevoie unii de alţii. În persoană.

      • Veronica Rozenberg commented on July 25, 2020 Reply

        Inshallah….

  • Tiberiu Ezri commented on July 23, 2020 Reply

    Noi suntem fiinte sociabile si nimic nu ne poate anihila dorul.

    • Ilona Simon commented on July 24, 2020 Reply

      Ştiu. Dar eu fac parte din acea categorie de oameni care nu poate înlocui zâmbetul şi îmbrăţişarea prietenilor cu “like”-uri pe reţelele de socializare, şi – deşi am doar cuvinte de laudă şi respect la adresa profesorilor care s-au descurcat cu învăţământul online – eu sper că şi generaţiile viitoare vor mai merge la şcoli cu bănci şi table, vor juca leapşa cu colegii în pauză şi-şi vor scrie temele în caiete din hârtie, nu pe tablete…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *