Viața bate filmul

Titlul nu este deloc original și nu pretind că eu l-aș fi inventat. Răsfoind printre amintiri, lucru pe care-l fac tot mai des de când sunt singură, am dat de un personaj, prieten bun al soțului meu și ca atare și al meu, domnul Șulem Rubinger, a cărui viață se potrivește perfect cu titlul articolului de față. O viață ca a lui merită cunoscută de baabelieni. De ce acum? Nu prea știu, dar gândindu-mă la cei care-și fac vacanța la mare, mi-am amintit că odată, prin anii 60, el m-a învățat să înot. Ce n-au putut face alții, el a reușit. Nouă zile s-a căznit și în a zecea noapte am visat că știu să înot și de atunci chiar știu. Ce e și cu subconștientul! Dar nu aceasta este tema acestui articol. Vreau să relatez o simplă poveste de dragoste care m-a impresionat mult.

Șulem Rubinger era bucovinean, din Cernăuți, un muncitor autodidact. Lucra la o fabrică de oglinzi și era un social democrat convins, bundist. Știa perfect idiș, germana și destul de bine româna. Chiar a apucat să-l cunoască personal pe Eliezer Stainbarg, poetul și fabulistul genial care a murit în 1932.

Eu l-am cunoscut pe domnul Rubinger mult mai târziu. Era om însurat, cu soția grav bolnavă, întors din Uniunea Sovietică, dezamăgit de realitatea de acolo. Știu că a fost în armată în timpul războiului, dar nu pe front. A fost prietenul și colaboratorul soțului meu la radio, la emisiunea idiș pentru străinătate și apoi chiar responsabilul acestei emisiuni, când soțul meu a preluat cu normă întreagă secretariatul literar al Teatrului Evreiesc de Stat. În programele matineelor literare de la TES apărea deseori numele domnului Rubinger, cu tematică literară și exemplificări ale artiștilor, foarte gustate de publicul evreiesc, atunci încă numeros. A tradus în idiş multe din piesele jucate de acest teatru. Faptul că locuia aproape de noi, în cartierul evreiesc, a cimentat și mai mult prietenia noastră și ca medic, deși nu eram în specialitate, i-am văzut soția și uneori fiica adolescentă.

Din păcate, soția lui s-a stins repede. Și atunci am avut o mare surpriză: La foarte scurt timp domnul Rubinger s-a însurat. Martor la căsătoria civilă i-a fost chiar soțul meu. Pentru mine a fost o mare surpriză, dar nu și pentru alții. Doamna Liza M. era o veche prietenă a familiei Rubinger, tot cernăuțeancă, tot văduvă și cu un băiat – era de așteptat ca cei doi să se căsătoreacă. Totuşi, cu concepțiile mele de atunci, credeam că a fost prea repede. Gurile rele ziceau că ei se cunoșteau demult, dar eu nu știam.

Pentru mine căsnicia lor a fost o revelație. Domnul Rubinger părea întinerit. Ea era mult sub nivelul lui intelectual și, în mod paradoxal, tocmai acest lucru pare să fi ajutat la cimentarea relației lor. Prietenia dintre familiile noastre nu a suferit deloc. Am cunoscut-o și eu pe doamna Liza. Era de obicei elegantă și vorbea cu precădere nemțește. Copiii lor au terminat facultatea. Fiica lui s-a măritat și a plecat în Germania, iar fiul ei a făcut o carieră frumoasă în construcția de avioane. Familia Rubinger a plecat din cartier și s-a mutat într-un bloc vechi pe Vasile Lascăr, colț cu Batiște.

Nu pot uita marele cutremur din 1977. Locuiam pe atunci în cartierul Titan, care nu a avut de suferit. Neputându-i contacta telefonic, după cutremur am plecat în toiul nopții cu mașina să-i căutăm pe prietenii noștri. Mai întâi ne-am dus la familia Rubinger. Blocul era parcă tăiat în două! Ne-am îngrozit, crezând că ei sunt sub dărămături. Norocul lor a fost că erau în dormitor. Camera de alături, bucătăria și baia s-au prăbușit și o noapte întreagă ei au rămas cu o spaimă cumplită, suspendați la etajul IV, cu un perete lipsă. Abia a doua zi au fost dați jos cu o macara. Doamna Liza părea să-și fi pierdut mințile. Țipa mereu „unde mi-e ceainicul” în idiș, ea care în mod obișnuit nu vorbea decât nemțește. E ridicol ce-mi amintesc. Văicăreala ei era legitimă – toți banii lor erau în ceainicul pierdut printre dărămături. Au primit imediat o garsonieră în Berceni și curând a venit fiica din Germania, care le-a cumpărat un apartament mulțumitor pe Colentina, la stația Doamna Ghica. Bineînțeles că doamna Liza jelea apartamentul și banii pieduți. Iar soțul ei, cu o răbdare îngereacă, suporta văicăreala. Noi și alți prieteni îi vizitam pe cât posibil în fiecare duminică. Domnul Rubinger era deja pensionar și continua colaborarea cu TES.

În mijloc familia Rubinger, pe lateral soţul meu şi cu mine

Am făcut împreună și câteva excursii cu trenul la Sinaia și apoi cu telefericul la cota 2000. Cei doi erau mai antrenați ca noi și nu s-au plâns niciodată de oboseală.

Totuși, cu timpul sănătatea lor a început s-o ia la vale. Chiar dacă păreau viguroși, erau trecuți de 70 de ani. Peste câteva luni doamna Liza a făcut un preinfarct și am internat-o la cardiologie, chiar la spitalul Fundeni, unde lucram. Ca să nu rămână singur, pe domnul Rubinger l-am interrnat la neurologie, pentru că avea un început de boală Parkinson. Colegii au înțeles că vreau să-i ajut pe acești oameni și au fost foarte amabili. Au fost externați după două săptămâni. Nu a durat mult și într-o dimineață, în zori, am fost chemată la telefon de domnul Rubinger, înnebunit că nu-și poate trezi soția. Am plecat imediat la ei și am găsit-o pe doamna Liza decedată, probabil, de câteva ore. Vă scutesc de emoția mea și de ce a urmat. Nu pot să vă descriu starea lui.

Domnul Rubinger a rămas singur și foarte repede boala Parkinson s-a agravat. A fost nevoit să se interneze la căminul de bătrâni al Comunității evreilor. Stând toată ziua printre vârstnici, a început să dea semne de oboseală mintală. Nu mai citea, nu se mai interesa de nimic și într-un timp record nu mai voia decât să moară. Nu m-a întrebat de ce nu-l vizitează prietenii. Nu mai mânca, slăbise cumplit. Toare eforturile medicilor și a celor din jur au fost zadarnice, el nu mai suporta viața fără partenera sa dragă. De altfel este dovedit științific că dacă unul din soți moare și celălalt supraviețuiește mai mult de șase luni, are șanse (!) să mai trăiască câte zile îi e hărăzit. Femeile rezistă mai mult, de aceea am întâlnit mai multe femei-decât bărbați în parcul de lângă casă. Domnul Rubinger nu a supraviețuit nici șase luni după moartea doamnei Liza. De aici se vede cât de mare a fost dragostea lor, o dragoste care a trecut peste conveniențe și deosebiri de cultură, rezistând în ciuda diferențelor dintre ei.

Nu este o poveste singulară, dar când o întâlnești la cunoscuți și prieteni, te minunezi că este reală, nu un subiect de film. Într-adevăr viața bate filmul!

Mirjam Bercovici

17-07-2020 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

3 Comments

  • Marica Lewin commented on July 25, 2020 Reply

    De admirat, D-na Doctor Bercovici, cit de mult ați ajutat pe alții in calitate de medic și de om.
    Cine știe, poate o dragoste de mult, din tinerete!

  • Andrea Ghiţă commented on July 24, 2020 Reply

    O poveste care trebuie citită şi printre rânduri. M-a impresionat.

  • Nicole Sima commented on July 23, 2020 Reply

    „Viața bate filmul”, după mine, mai ales atunci când este vorba de dragoste (sau de lipsa ei…).
    Mi-a plăcut articolul, mai ales pentru amprenta autenticului și a prieteniei sincere. Hotărât lucru, sacul cu amintiri al lui Mirjam Bercovici este foarte plin.
    Mă bucur că ni le împărtășește și nouă!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *