În 17 iunie 2020, la ora 12.25 a încetat din viață scumpul meu tată, Ezri Ladislau –Laci (Abraham Ben Israel Hacohen), la vârsta de 93 de ani și șapte luni. Nu a suferit mult în spital, doar o zi.

Aparent este un părinte ca toți ceilalți și sunt convins că în această povestire nu puțini cititori își vor identifica, cel puțin parțial, propriii lor părinți. Totuși tatăl meu a fost un om special, care a suferit mult, dar a și contribuit mult societății ca simplu muncitor, cetățean incoruptibil și familist de excepție. Deși aceste calități sunt subînțelese de către mulți dintre noi, societatea în care trăim ar fi, cred eu, mai bună, dacă toți am fi buni la suflet, conștiincioși la muncă și cinstiți, la fel ca tatăl meu.

Căldură urmată de vitregie

În ultimii lui ani, tata, care a ținut în el toată viața amărăciunile pe care le-a suferit în adolescență, a început să ni le dezvăluie mamei mele și mie și în timp ce povestea, plângea mocnit și reținut. Deși unele detalii sunt strict familiale (“Rufele murdare se spală acasă”), simt nevoia să povestesc mai departe ceea ce a trăit tata, având ca adolescent o mamă vitregă, fiindcă tata nu avea unde sa “spele rufele murdare”. Din partea bunicului Zsiga (Sigismund, Israel Ben Shimon Hacohen), familia Ezri se trăgea probabil (după spusele bunicului, care apucase să vadă niște documente scrise în limba arabă și franceză) dintr-o familie de negustori evrei originari din Egipt, care pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea s-au așezat în Bihor și s-au asimilat în comunitatea evreiască de acolo. “Clanul” Ezri era stabilit în comuna bihoreană Sălacea (Szalacs), o localitate rău famată pentru cuțitarii ei.

Bunicului meu Jiga s-a născut la Sălacea, într-o familie evreiască tradițională. Avea zece copii – trei au murit îm copilărie, patru au fost uciși la Auschwitz și trei, iprintre care și bunicul meu, au supraviețuit Holocaustului. Bunicul a murit la vârsta de 84 de ani și este înmormântat în Israel.

Tata s-a născut în 1926 la Oradea. Până pe la zece ani a avut o opilărie fericită. Când tata avea numai două luni, familia a emigrat la Bruxelles, Belgia. Bunicul era croitor și câștiga bine, iar bunica Margareta (Margit) lucra la o fabrică de ciocolată. Tata, care își adora mama, povestea cu plăcere despre drumul zilnic pe care-l făcea cu bunica până la școală, trecând prin piața cu produse tropicale aduse din Congo. Zilnic bunica îi cumpăra tatei o bucată de nucă de cocos și o ceașcă cu apă de cocos. Seara, când bunica se întorcea de la lucru, tata se delecta cu ciocolata adusă de bunica de la fabrică, fiindcă fiecare muncitor putea să ia acasă fărâmituri de ciocolată. Toată familia mergea cu bicicleta. Ambii părinți lucrau, tata avea o dădacă belgiană și vorbea perfect franceza, chiar și la bătrânețe.  Părinții l-au învățat limba maghiară.

În 1936 familia s-a întors la Oradea, unde tata a fost înscris la liceul evreiesc. Din păcate, în jurul anului 1940 bunicii au divorțat. Bunica suferea de o boală cardiacă și s-a interat la spitalul din Oradea. Bunicul, care își pierduse locul de muncă, a hotărât să-și caute de lucru la București, iar pe tata l-a lăsat în comuna Ilia, lângă Alba Iulia, în grija familiei bunicii, familia Farkas. Dictatul de la Viena i-a surprins pe tata și pe bunica despărțiți și ei nu s-au mai întâlnit niciodată. Despărțirea de mama lui l-a răscolit pe tata până la capătul vieții.

La București, tata și-a început ucenicia în tâmplărie și a început să fumeze, pacoste de care s-a lăsat doar la vârsta de 60 de ani. Apoi bunicul și tata au fost luați la muncă obligatorie, la o fabrică de muniții de lângă București. În plus, serile, tata lucra ca și tâmplar sau se antrena la un club de box. Boxul i-a salvat odată viața, într-o confruntare nocturnă cu un legionar. Nopțile dormea acasă.

La sfârșitul războiului bunicul s-a recăsătorit și din acel moment tata s-a simțit înstrăinat. Abia în ultimii ani ai vieții tata a început să ne povestească despre tristețile și greutățile prin care a trecut atunci și de fiecare dată avea lacrimi în ochi. Un zâmbet fals de la o mamă vitregă poate fi mai dureros decât o palmă de la o mamă biologică. Bine înțeles că există și excepții, mame vitrege care acordă căldură copiilor, dar la ei nu era cazul, mai ales după nașterea copilului lor, unchiul meu. Menționez că toți banii pe care-i câștiga din tâmplărie, la București și mai târziu la Marghita, tata îi dădea acasă, dar de mâncat mânca ce apuca.

Cam prin 1947 familia cu noul lor copil s-a mutat lângă Satu Mare, unde au moștenit o casă, lăsându-l pe tata singur la București, fără adăpost. Mai târziu au vândut casa și s-au mutat la Marghita. La București tata dormea pe bănci, prin gări, sau în parcuri, apoi a găsit un adăpost ieftin împreună cu un alt bărbat. Apoi cei trei au plecat în Israel și din nou l-au lăsat pe tata în urmă. În 1953 s-au reîntors în România, la Marghita. Senzația de vitregie am simțit-o și eu ca nepot, simțeam că eu nu am bunici adevărați, așa cum suntem noi pentru nepoții noștri, iar tata nu avea părinți adevărați, așa cum părinții mei au fost (și mama mai este) pentru mine.

După moartea bunicului relațiile noastre cu a doua soție a lui și cu unchiul meu s-au răcit și mai mult. Noi am încercat întotdeauna să-i ajutăm pe cât posibil, dar nu pot spune același lucru despre ei.  Tata suferea în tăcere. Eu eram de părere că de vină era în primul rând atitudinea bunicului, dar tata răspundea împăciuitor că totuși bunicul i-a salvat viața atunci când l-a dus la Ilia.

Viața împreună cu mama

Părinții mei s-au cunoscut 72 de ani, dintre care peste 69 au fost căsătoriți. În 1948, tata a cunoscut-o pe mama la Hachșara la Mediaș. Tineri evrei lucrau la fabrica de sticlă și primeau numai hrană și adăpost. Erau orfani, supraviețuitori ai Holocaustului și întorși în România, unde nu mai aveau nimic. La hachșara învățau ebraică și se pregăteau să emigreze în noul stat Israel. Dar ministrul de externe al României, comunista evreică Ana Pauker, a oprit acest proiect și tinerii s-au răspândit care încotro, pe unde au găsit un loc de muncă și adăpost. Așa au ajuns părinții mei la Marghita, unde s-au căsătorit în martie 1951.

Tata lucra ca tâmplar. În decembrie 1951 m-am născut eu. Viața era grea și cu greu terminau luna. În ultimii ani de viață, când îi vizitau nepoții și strănepoții, tata obișnuia să spună “Látod, Sévi, mi lett a hagyma tokányból?” (Vezi, Șevi, ce a ieșit din fiertura de ceapă?) Era o aluzie la situația economică precară prin care a trecut familia mea în anii ’50 – adesea mâncam la prânz și la cină ceapă prăjită cu pâine. Și totuși părinții mei au întemeiat o familie frumoasă. Tata a învățat singur contabilitatea și a devenit contabil la GOSTAT Marghita, iar apoi, până la emigrarea în Israel, a lucrat ca șef contabil la DCA. Acolo au fost multe tentații de a se îmbogăți, dar tata a rămas incoruptibil, și bine a făcut, fiindcă mulți alții au ajuns la închisoare pentru falsificări și furt din avutul statului. Tata era un contabil foarte apreciat; de multe ori era trimis în delegații și primea bilete de odihnă la Sovata pentru toată familia. Când am mai crescut, tata îmi spunea cu un surâs șugubăț că Sovata era renumită pentru tratamentul sterilității la femei, cu condiția să vină fără soți…

Când aveam doar trei ani, familia noastră a primit încă o lovitură. Frățiorul meu Ștefan (Pistike) a murit de pneumonie la numai patru luni. Mama îmi povestea că Pistike era frumușel ca tata, blond, cu ochii albaștri. O traumă asemănătoare am avut la 16 ani, când mama a avortat la șase luni de sarcină. Am fost foarte afectat, voiam și eu un frățior sau o surioară.

Între timp, mama începuse să lucreze ca infirmieră la la secția de pediatrie a spitalului din Marghita. Mama adoră copiii și a continuat să lucreze în același domeniu și în Israel. Aici este momentul să-l amintesc pe mult iubitul director al spitalului din Marghita, dr. Pop Mircea, care s-a stins din viață la o vârstă relativ tânără. În pofida limitelor impuse de regimul comunist, el a modernizat orașul, din grijă pentru cetățeni. Era sensibil la nevoile oamenilor și ajuta unde putea. Când părinții mei s-au înscris să emigreze în Israel, în mod automat și-au pierdut locul de muncă. Însă Pop Mircea a reprimit-o pe mama la lucru. Fizic, tata se simțea bine și mergea zilnic la servici pe jos, cam șase kilometri dus-întors. Sufletește însă nu excela. Era tăcut și avea perioade de depresie. Presupun că anii tinereții și-au pus amprenta pe psihicul lui.

Prin 1968 am început să învăț anatomia și chimia pentru examenul de admitere la medicină. Era după victoria Israelului în Războiul de Șase Zile, în 1967. În secret, mătușa mea din Israel mă încuraja să vin, chiar fără acordul părinților. Întâmplător mama a găsit scrisoarea mătușii. Tata a vorbit cu mine ore în șir și m-a convins să continui pregătirea pentru admitere. După cum am mai scris, am reușit la admitere la medicină. Toți mă felicitau, în afară de bunicul meu și nevastă-sa! Deși aveam bursă, în fiecare lună tata îmi trimitea bani de buzunar și mama pachete cu bunătăți.

Apoi ne-am căsătorit cu Erzsi. Părinții mei erau fericiți, dar fericirea lor nu cunoștea margini când s-a născut primul lor nepot, fiul nostru Ephraim Daniel.

Viața în Israel

În iulie-august 1978 am plecat cu toții în Israel. Eram 11 persoane. După prima perioadă de acomodare, noi am primit locuință și serviciu în alt oraș, nu împreună cu restul familiei. După ce am cumpărat o mașină, îi vizitam destul de des pe părinți. Se bucurau mult să ne vadă pe noi și mai ales pe nepoți: Ephraim și Ronen, care se născuse între timp în Israel. Și ei ne vizitau uneori la Rehovot.

Tata era contabil în mai multe așezări rurale și făcea navete lungi și obositoare cu autobuzul. Era foarte apreciat profesional și stăpânea perfect ebraica, româna, maghiara și franceza. Avea o ureche muzicală excelentă, o minte sclipitoare și era foarte harnic și conștiincios la locul de muncă La 60 de ani tata s-a lăsat de fumat de pe o zi pe alta, după ce fumase toată viața două pachete pe zi. Starea sănătății lui nu era prea bună. După ce părinții s-au pensionat, în 1992, le-am cumpărat un mic apartament la Rehovot, nu departe de noi.

Viața la pensie în Rehovot

În primele luni, deși erau fericiți să fie aproape de noi și de nepoții lor, am observat că erau tot mai deprimați. Mi-am dat seama că le era greu să stea acasă după ce lucraseră atâția ani. Așa au devenit amândoi voluntari la spitalul Kaplan din Rehovot, unde eu lucram ca medic anestezist, mama ca infirmieră la reanimare și tata la contabilitate. Tata a continuat până pe la 75 de ani. El era singurul contabil care știa să calculeze manual, fără calculator. Colegii l-a iubit nu numai pentru conștiiciozitatea lui, dar și pentru firea lui blândă. Nu l-am auzit niciodată să ridice vocea sau să se certe cu cineva. Avea firea celor din familia bunicii, familia Farkas.

În perioada aceasta, pe care părinții mei o considerau epoca lor de aur, ei au participat la Bar-Mițva lui Ronen, la nunta lui Ephraim cu Hila și s-au bucurat de nașterea și vizitele celor trei strănepoți.

Au apucat să și călătorească puțin. Au fost în România și în SUA, când eu lucram acolo. Când și-au aniversat 50 de ani de căsnicie, am petrecut împreună o săptămână de neuitat la Budapesta.

Ultimii ani ai tatei

În ultimii opt ani starea sănătății lui a început să se deterioreze tot mai mult. Au început și durerile la șold și tata a fost nevoit să se opereze după care durerile i-au trecut, dar el a rămas infirm. Aici a intrat în funcțiune Ludmila (pe care tata o numea Luminița), îngrijitoarea lui. Timp de peste patru ani Ludmila, o femeie tânără din Republica Moldova, a fost îngerul păzitor al tatei. L-a însoțit la dializă și la nenumăratele lui internări în spital.

Acum, din păcate mama a rămas singură, dar Ludmila o îngrijește. Soția mea a fost întotdeauna prima în a-i ajuta pe părinții mei și de zeci de ani le telefonează în fiecare dimineață.

Tata a fost lucid până în ultima zi a vieții. Petrecea zilnic două ore la computer, vizionând scene din opere, dar cel mai mult îi plăceau concertele lui André Rieu. În ultimele lui zile tata ne-a spus că simte că în curând va muri.

Așa a fost tatăl meu – părinte, soț, socru, bunic, străbunic și om exemplar.

Fie-i țărână ușoară!

Tiberiu Ezri