Prezentarea evenimentelor istorice precum s-au întâmplat

Articolul de faţă este răspunsul la comentariul postat de Andrea Ghiţă la articolul lui Gabriel Ben Meron “Între subiectiv şi obiectiv – eterna dispută” (https://baabel.ro/2020/06/intre-subiectiv-si-obiectiv-eterna-disputa/).

Deşi comentariul iniţial era axat pe o idee care m-a preocupat în timpul vizitei mele la Berlin, în 2001, m-am simţit obligată să văd filmul ecranizat după cartea despre care relatează articolul. Filmul este expresia vizuală a jurnalului scris de femeia între 35 şi 40 de ani, cunoscută drept ”Anonima”. Motivele care au determinat-o să scrie le-am perceput chiar de la început. Femeia era jurnalistă, vizitase Moscova şi alte ţări şi oraşe europene, cunoştea limbi străine, franceza şi mai ales rusa, care i-a fost un nepreţuit ajutor. În condiţiile apocaliptice în care a trăit, instinctul jurnalistic a condus-o să pună pe hârtie cele trăite şi simţite în Berlinul sfârşitului de război.

Marta Hillers

În scurtul timp care mi-a stat la dispoziţie am verificat unele lucruri. “Anonima”, autoarea Jurnalului, este Marta Hillers, https://en.wikipedia.org/wiki/Marta_Hillers.

E interesant de menţionat că la publicarea cărţii în Germania (1959), împotriva ei s-au ridicat voci care susţineau că ea ar fi încercat “să mânjească onoarea femeilor germane”. Prima versiune publicată a fost traducerea engleză, în 1954 în SUA. Autoarea a trăit până în 2001 și nu a acceptat să mai fie publicate alte ediţii a cărţii, atât timp cât a fost în viaţă.

La vederea filmului am avut o senzaţie puţin diferită de cea a dlui Ben Meron. Dar nu despre aceasta aş dori să scriu. Citind o singură recenzie a cărţii, am înţeles că există diferenţe – ca în orice ecranizare – între film şi carte, referitoare nu numai la întinderea acţiunii, ci chiar la punctele evidenţiate. La sfârşitul filmului nu m-am întrebat de ce nu sunt amintiţi evreii, nici nu cred că aceasta ar fi o întrebare potrivită contextului. Motivele sunt ample şi nu legate direct de redarea luptelor de la Berlin. Nici nu am sesizat că s-ar fi amintit pe undeva existenţa vreunui evreu ascuns.

Filmul arată atâta suferinţă, tragedie umană, în ambele părţi ale baricadei, partea celor învinşi (germanii reprezentanţi printr-un grup de femei şi bătrâni dintr-o casă cu mai multe etaje) şi a proaspeţilor învingători, intraţi în Berlin la sfârşitul lui aprilie 1945, unde au rămas până la declararea definitivă a victoriei, în mai 1945. Este un film trist, cu o interpretare actoricească excepţională. În contextul care ar putea fi numit subiectul articolului dlui Ben Meron, el sintetizează problematica condiţiei umane şi a baricadei pe care ne situăm cu toții, fie pe o parte, fie pe cealaltă.

Redau mai jos comentariul scris de Andrea Ghiţă, care mi-a trezit dorinţa de a reacţiona:

“Războiul a fost prilej de suferinţă pentru toţi cei implicaţi, învinşi sau învingători, civili sau militari. Şi cred că avem datoria de a încerca să înţelegem şi suferinţa altora, a celor aflaţi, eventual, de partea cealaltă. Cred că ea nu afectează, nu diminuează suferinţa noastră. În plus cunoaşterea războiului sub toate aspectele sale poate duce, cred şi sper, la acţiunea mai fermă pentru pace.”

Dragă Andrea, cred că încerci să simplifici o situaţie deosebit de complicată. Voi încerca să mă justific, intercalând cele scrise atunci, cu cele adăugate astăzi. Şi care au schimbat ceva…

Îmi amintesc vizita făcută în primăvara lui 2001 la Berlin, în cadrul unei misiuni profesionale. Era prima mea vizită în acest oraş. Plimbările scurte făcute atunci şi vederea locurilor renumite legate de ceea ce ştiam eu despre acest oraş, mi-au creat o stare de emoţie puternică. Inima îmi bătea, efectiv îi simțeam bătăile. Fiind singură pe străzi, în ziua liberă dinainte de a începe lucrul propriu-zis, simţeam o nevoie nebună de a comunica cu cineva. M-a emoţionat să văd locul unde au fost arse cărţile în Noaptea de Cristal și muzeul artistei germane Käthe Kollwitz, despre care auzisem încă din copilărie de la prietenul meu Pista Gruia. Multe alte muzee şi locuri m-au bulversat prin măreţia lor (Pergamon) sau prin durerea sugerată de vederea lor, retrăind situaţii închipuite prin care au trecut nenumăraţi oameni. Singura persoană pe care am contactat-o a fost Sári, soţia lui Pista, și i-am povestit despre starea mea sufletească, în special la vederea acelei statui, pentru mine o Pietà, pe care artista a numit-o Mutter mit totem Sohn (Mamă cu fiu mort). Atunci nu mă gândeam că de fapt nu este o Pietà, Madona ţinându-şi fiul, ci că statuia era dedicată fiului ei Peter, căzut în Primul Război Mondial. Artista scria “Mama stă și are fiul mort întins între genunchi în poală. Nu mai este durere, ci contemplare” (Jurnale, 22 octombrie 1937).

Această sculptură, în realitate o versiune mărită şi refăcută de un alt sculptor, este  expusă pe faimoasa şosea Unten den Linden, în localul numit Neue Wache. Inițial clădirea, aflată în Berlinul de Est, era destinată Victimelor Fascismului şi ale Militarismului. După unificarea Germaniei, cancelarul Helmut Kohl a hotărât ca această sculptură să înlocuiască focul destinat Eroului Necunoscut, ca un fel de Pietà, cu extinderea semnificaţiei originale şi cu numele schimbat în Victimele Războiului şi ale Dictaturilor, ca să rămână dedicată totuşi victimelor celui de al Doliea Război Mondial. (http://www.galenfrysinger.com/berlin_neue_wache.htm  și https://en.wikipedia.org/wiki/Neue_Wache ).

În acea primăvară a anului 2001 am vizitat și biserica evanghelică Kaiser Wilhelm, a cărei turlă are acoperişul “spart” în urma bombardamentului din noiembrie 1943 – de altfel întreaga biserică a suferit multe avarii. Deşi reconstruită, acoperişul a rămas precum îl lăsase bombardamentul, fiind socotit o relicvă a celor petrecute atunci, în timpul celui de a Doilea Război Mondial, în Berlinul atacat de aliaţi. Un fel de REMEMBER. Fiecare are dreptul să-şi amintească ceea ce l-a marcat, dar nu putem uita că dacă nu ar fi fost întâmplările pornite tocmai de la Berlin, marcajul spiritual al nemţilor ar fi fost diferit.

Am vizitat muzeul aflat sus, aproape de cupola rămasă cu deschiderea spre cerul liber, acolo unde erau expuse nenumărate fotografii, imagini din timpul atacului britanic asupra Berlinului, cât şi avariile şi probabil tragediile umane care au urmat. Aceste imagini făceau ca ceilalți vizitatori, vorbitori de germană, să-şi manifeste prin mirări şi suspine durerea, dar mai ales identificarea personală cu evenimentele traumatice petrecute la Berlin.

M-am gândit atunci îndelung şi mă gândesc şi acum, chiar dacă puţin altfel, după ce au trecut aproape 20 de ani. Germania a avut un rol primordial în cele întâmplate şi multe s-au petrecut atunci de ambele părţi ale barierei umane, politice. Și cu toate că suferințele nu sunt comparabile, aici, la Berlin, am crezut că într-un fel ele se pot compara și că populația imensă a statului de atunci nu a împiedicat ceea ce a fost scopul declarat al puterii naziste. Nimeni nu s-a ridicat atunci, într-un mod curajos şi neechivoc,  împotriva obiectivului declarat al naziştilor. Nici măcar membrii Yishuvului din Palestina. De aceea, ca vizitatoare a muzeului din biserica lăsată intenţionat cu urmele tragediei războiului, credeam că “ceilalţi” nu trebuie compătimiți pentru tragediile suferite, pentru că ei înșiși au dezlănţuit războiul.

Aşa credeam atunci, în aprilie 2001. Şi dacă nu aş fi văzut filmul Anonima – O femeie din Berlin, poate că aş fi crezut la fel şi acum. Nu acest lucru îl aveam în vedere în comentariul meu. Pot spune că vederea filmului, împreună cu trecerea inexorabilă a timpului şi confruntările avute în aceşti ani, m-au făcut să mă gândesc la durerea din ambele părţi, am revenit pentru scurt timp pe baricadă şi mi-am spus: nu se poate să nu ai înţelegere pentru tot ceea ce este uman, indiferent de partea pe care te afli. De aceea, în faţă cu spiritualitatea femeii de la Berlin, cea care a înregistrat evenimentele aşa cum le-a văzut, ezit să concluzionez articulul așa cum aş fi vrut să-mi închei comentariul. În film nu era vorba despre evrei, problematica evreiască nu apare deloc, Suferința se întindea peste toți cei prezenţi, nu numai femeile şi bătrânii ascunşi în Berlinul ultimelor săptămâni de război, chiar şi peste soldaţii ruşi, sălbatici, virulenţi, nestăpâniţi / nestăviliţi, iar în fundal puteai să întrevezi fie soţia spânzurată, fie copiii unui sat întreg, ucişi cu barbarie de aceiaşi nemţi duşmani.

Astfel că în final dau mai mult valabilitate celor scrise de Andrea şi în același timp apreciez în mod deosebit evocarea cărţii din făcută de dl Ben Meron. Ea m-a purtat spre filele jurnalului ecranizat, care a încercat să redea istoria unei secţiuni a Berlinului între 20 aprilie şi 22 iunie 1945, aşa cum a fost ea în realitate.

Aceste însemnări îmi readuc în memorie şi vorbele, transformate în crez, dar nu întotdeauna îndeplinit de către istorici, pe care le-a scris la sfârşitul secolului al XVIII-lea istoricul Leopold von Ranke, în Prefaţa primei sale lucrări, Istoria națiunilor latine și germanice între 1494 și 1514: “Istoriei i s-a atribuit rolul de a judeca trecutul, de a instrui prezentul în folosul veacurilor viitoare. La astfel de realizări înalte, această lucrare nu aspiră: vrea doar să arate ce s-a întâmplat de fapt (wie es eigentlich gewesen)”.

Veronica Rozenberg, 6 iulie 2020

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

10 Comments

  • Veronica Rozenberg commented on July 11, 2020 Reply

    Nu am crezut că mai am ce comenta la acest subiect.

    Nu odată povestesc prietenilor mei despre revista Baabel, despre multitudinea de articole interesante pe care le publică, de fiecare dată: -)

    Şi astăzi de dimineaţă s-a întâmplat acelaşi lucru.
    O prietenă din liceu, cu care am rămas în legătură aproape permanentă din perioada adolescenţei şi până acum, poate una dintre cele mai inteligente persoane pe care le-am cunoscut de aproape.

    I-am povestit despre filmul la care mă refer mai sus, despre calvarul prin care au trecut femeile, în special, în perioada referită. Şi reacţia ei convinsă exprimată cu ascuţime a fost:

    “Bine le-a făcut”

    Îmi reamintesc titlul articolului de la care a pornit acest subiect, “Între subiectivitate şi obiectivitate “, Între ură şi înţelegere”.

    Deci există multe grupe adunate pe ambele părţi ale baricadei, atât în problema aceasta, care aparent a fost de mult, dar şi în multe alte probleme, unde se persoane diferite cu experienţe şi educaţii diferite, abordează atitudini diferite. Probabil, fără nici o speranţă de conciliere.

  • Marica Lewin commented on July 10, 2020 Reply

    Draga Veronica, apreciez deosebit articolul tau, generoasa idee de a lua in consideratie suferinta profund omeneasca provocata de razboi , indiferent de ce parte a “baricadei”, se afla oropsitii soartei.
    Mi- a placut ca aceste opinii sunt insotite de impresiile tale personale in vizita la Berlin din 2001
    Povestesti despre jurnalul tinut de o femeie germana in timpul W W2
    Si eu recent am citit amintirile unei tinere fete evreice care a supravietuit toti ani razboiului , ilegal in Berlin, marturie inregistrata pe patul de moarte,: “ Underground in Berlin”,de Marie Jalowich Simon.
    Tulburator, pentru ca Marie traieste combinat atit groaza de a fi descoperita si a pune in pericol propria viata si a celor care o ajuta, cit si mizeria existentei de zi cu zi a tururor berlinezilor. Desi intrarea rusilor in Berlin pentru Maria este o eliberare, ea are empatie pentru femeile, copiii, batrinii germani, care de data asta sufera ca invinsi
    Veronica, postarea ta ma face sa ma gindesc si la o alta carte, “ The book thief”, scrisa de Markus Zusak, carte impresionanta si trista, despre permanenta lupta cu Moartea a civililor germani sub al 3- lea Reich.
    A acelor oameni simpli, poate 10% din populatie care nu au tinut cu Hitler, dar nici nu i s-au opus fatis. Moartea, este personajul central al cartii, care primeste cadouri pretioase, suflete curate de copil, sau chinuite, framintate,de tineri, adulti, batrini.Sfirsitul razboiului, o izbavire, speranta, dar si extrema resemnare.
    Vreau sa inchei. pomenind de romanul “ Limanul”, scris de IurI Bondarev, citit acum 40 de ani in Romania
    Tot sfirsitul razboiului, tot Berlin,, tot o drama, poate ‘ minora’, in viziunea Marii Istorii, dar care sfarima sufletele celor 2 protagonisti: o fata germana de 17 ani si in soldat rus care de indragostesc, Poate exista ceva mai firesc, mai frumos, mai romantic decit iubirea intre 2 tineri? Nu. Dar nu pe fundalul celei mai dazastruoase conflagratii mondiale , intre parti separate de o prapastie de netrecut.
    Veronica, iti multumesc pentru abordarea atit de umana faptelor ce insotesc sfirsitul unei lumi, pentru ca am retrait din nou emotii , evocari, impresii care m- au ravasit,, dar m- au si intarit de

  • Tiberiu Georgescu commented on July 10, 2020 Reply

    Nu odata m-am intrebat cum de mai rezista supravietuitorii lagarelor naziste, ce fortza launtrica ii face sa incredintzeze hartiei suferirntele celor dragi pieriti in asemenea imprejurarri ?
    Nu cred ca asemenea tragedii vor fi date uitarii;iar daca va exista cea mica tendinta de a le expedia in istorie cei care au ramas sunt datori s-o faca in continuare, fara pic de retinere.

  • gabriel gurm commented on July 10, 2020 Reply

    Citind primele randuri ale articolului aproape ca am facut un atac de inima!!!
    Pentru ca eu am pregatit un material care sper sa apara in urmatorul numar al revistei si care se refera la fimul cu pricina.
    Dupa cateva minute m-am linistit, Dna Rozenberg, nu mi-ati stricat ideia pe care se bazeaza materialul meu si sper ca el va va intregi oarecum impresia si parerea despre tot ce e in legatura cu volumul devenit celebru.
    GBM

    • Veronica Rozenberg commented on July 10, 2020 Reply

      Mda,imi pare rau, dezbatand un subiect, sunt putine sanse ca doua persoane sa-l abordeze identic.
      In plus, eu m-am referit la lucruri diferite, iar filmul a fost doar o cale de intelegere, care mi-a schimbat putin si gandurile de odinioara,
      Astept cu curiozitate continuare ideilor dvs.

      Shabat shalom, V

  • Eva Grosz commented on July 9, 2020 Reply

    Dragă Veronica !
    M-a impresionat scrierea ta. Și pentru faptul că ai reflectat asupra suferinței așa cum am făcut și eu,tot așa de influențată de articolul D-lui Gabriel Ben Meron “Între subiectiv și obiectiv-eterna dispută” Vizita ta în Berlin a avut efecte asupra sentimentelor tale, așa cum se întâmplă cu mulți israelieni sau evrei din lume care vizitează Berlinul.
    Suferința aparține fiecăruia. În război ,se spune nu e nici un învingător. Cu toții suferă. Dar, întreb eu, a fost pusă vreodată problema lichidării unui întreg popor ,numai pentru faptul că e de religie evreiască ? Au fost degradați din starea de om la mai puțin decât un obiect , înfometați ,gazați, arși milioane de nevinovați ? Un milion de copii ? De ce? Pentrucă s-au născut evrei ? Ce vină aveau ? Nu mai e mult și toată tragedia aceasta va fi negată, va fi ștearsă din istorie. Așa cum se șterge în cărțile și filmele care nu vor să amintească.
    Te felicit pentru articol ! Cred că noi trebuie să ne întrebăm ce s-a întâmplat, cum populația care locuia lângă lagăre nu știa, cum de americanii nu au aruncat o singură bombă pe căile ferate care duceau la Auschwitz, când știau bine ce se întâmplă. Holocaustul face parte din istoria noastră . Vrem sau nu vrem .

    • Veronica Rozenberg commented on July 9, 2020 Reply

      “Suferința aparține fiecăruia. În război, se spune nu e nici un învingător. Cu toții suferă. Dar, întreb eu, a fost pusă vreodată problema lichidării unui întreg popor, numai pentru faptul că e de religie evreiască ? Au fost degradați din starea de om la mai puțin decât un obiect, înfometați, gazați, arși milioane de nevinovați ? Un milion de copii ? De ce? Pentru că s-au născut evrei ? Ce vină aveau ? Nu mai e mult și toată tragedia aceasta va fi negată, va fi ștearsă din istorie. Așa cum se șterge în cărțile și filmele care nu vor să amintească.”

      Eva îţi mulţumesc pentru aprecieri.

      Nu ştiu de ce te miră faptul că m-am gândit la suferinţă umană, nu ştiu de ce ai crede că nu m-aş fi gândit. Este un subiect, care fără legătură cu ceea ce se întâmplă acum în lume, reprezintă o permanenţă a vieţii. A vieţii mele, a vieţii multora din jur. Deci nu aveai, de ce să te miri, zic eu.

      Pe de altă parte, nu poţi să te gândeşti întotdeauna la evrei şi la holocaust, chiar dacă suntem în plin război, sau mai exact sfârşit de război. Şi asta, în ciuda tragediei, evreilor din timpul Celui de-al Doilea Razboi Mondial, care a avut loc atunci, precum spui, dar există şi alte subiecte, pe care oricine le poate avea în vedere şi le poate cântări după cum simte.
      Filmul acesta a fost ecranizarea unei cărţi jurnal, în care cineva aflat în mijlocul unui calvar povesteşte despre acest calvar prin care trece. Calvarul nu era doar al femeii care scrie, era calvarul tuturor celor aflaţi acolo, în întunecimea momentului. Dar nimeni nu poate pretinde, părerea mea de acum, că ar fi fost de aşteptat, ca în contextul în care se găseau personajele cărţii/ale filmului, să se gândească cineva, atunci la problema evreiască. Asta este părerea mea.
      Ar trebui să-ţi pui întrebarea, ce ai face tu în acea situaţie, şi să-ţi răspunzi sincer, tu ţie, nu mie şi nu baabelienilor. Gândeşte-te şi apoi reconsideră ceea ce îmi scrii.
      Au mai fost catastrofe şi ale altor popoare, iar lumea nu a luat partea într-un mod în care să împiedice nenorocirea. Exemple, cred că le poţi găsi singură.

      Nu sunt de acord cu tine, că tragedia evreilor va fi ştearsă din cărţi şi filme, de unde ai inventat acest lucru?
      Ultima ta frază în cazul că s-ar referi la filmul despre care vorbim, nu are sens.

      Desigur există persoane, chiar cercetători, scriitori negaţionişti, populaţii extremiste, naţionaliste de dreapta, dar realitatea Holocaustului nu poate fi ştearsă.
      Şi nici nu ar fi fost păstrată cu mai mult sfinţenie, daca Marta Hillers ar fi scris despre aceasta realitate.

      • Eva Grosz commented on July 9, 2020 Reply

        Veronica, ai înțeles greșit că eu cred că nu te preocupă suferințele oamenilor. Și nici nu m-am referit specific la acest film. Doar atâtea cărți ,filme au fost scrise de suferința altora. Dar a Holocaustului este încă proaspătă în mintea mea . Te învârți în Israel și mai vezi brațe pe care sunt scrise numere. Și noi care am supraviețuit, cu toții am avut pe cineva ,sau mai mulți ,care au rămas acolo. Desigur, putem vorbi de orice. Mie îmi place filozofia și psihologia .Mă gândesc să scriu despre Viktor Frankl, mare psihiatru și neurolog vienez,dar iar dau de lagăre. N-a scăpat nici el, doar că a întors experiența lui din lagăr spre a ajuta oamenii în suferinșele lor.

  • Veronica Rozenberg commented on July 9, 2020 Reply

    Da, Andrea, nu se poate contesta cat este de personala, si cu atat mai putin, acei care sunt in clipele suferinte, cu atat mai putin pot sa se gandeasca la cei care prin forta lucrurilor se afla pe un alt cerc, poate chiar concentric, dar la o departare pe care o minte nu o poate percepe, atunci cand s-ar afla in situatia Martei Hillers si a celor din jurul ei.
    Multumesc petnru binevenitele completari.

  • Andrea Ghiţă commented on July 9, 2020 Reply

    Articolul reflectă gândurile noastre, ale celor care purtăm în noi durerea moştenită aHolocasutului şi ne e greu să-i înţelegem pe cei care o ignoră. De curând un articol, onest de altfel, apărut în presa locală maghiară pe marginea unui album cu fotografii ale urmelor bombardamentelor de la Cluj, din 2 iunie 1944. Fraza de început suna astfel: 1944 a fost un an dificil. În primăvară i-au dus pe evrei, în vară ne-au bombardat şi în toamnă ne-au invadat ruşii. Pe evrei “nu i-au dus” ci, peste 18.000 e evrei din Cluj şi împrejurimi au fost adunaţi în ghetoul de sub şoproanele cărămidăriei şi au fost trimişi cu trenuri supraaglomerate direct la Auschwitz în mai-iunie 1944. Bombardamentele au afectat starda gării şi gara. În 2 iunie o parte a evreilor era încă în ghetou şi deportarea a fost sistată două zile, dar s-a reluat şi până la urmă au ajuns cu toţii la Auschwitz. Familiile care au suferit în urma bombardamentelor au fost instalate în casele părăsite de evrei. Puţinii supravieţuitori reveniţi în primăvara lui 1945 nu au mai putut să intre în casele ocupate de persoanele “bombardate” şi nici să-şi recupereze lucrurile. Cu toţii au suferit, eu însămi spun că suferinţa e personală şi nu poate fi măsurată, şi totuşi uneori…îmi vine să compar suferinţele dintr-o parte, cu cele din parrtea cealaltă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *