Vagonul restaurant din trenul Intercity Cluj – Budapesta era ticsit. Doream să beau o cafea. Cu greu am găsit un loc liber. M-am așezat la masă. Vizavi de mine stătea un bărbat înalt, bine făcut, cărunt, de vreo șazeci și ceva de ani. Era ocupat cu laptopul, dar când m-am așezat și-a ridicat privirea și mi-a făcut loc. I-am mulțumit, iar el mi-a răspuns în engleză “You are welcome“. Am început să-mi beau cafeaua și să citesc ziarul local.

– În ce limbă citești? – m-a întrebat omul de vizavi.

– În limba română, dar dacă te interesează am și varianta maghiară, i-am răspuns în engleză.

– Ești din Cluj? – m-a întrebat vecinul.

I-am explicat că sunt un fost clujean, dar de mulți ani sunt israelian.

– Mă numesc Steve Emil Jánossy, s-a prezentat omul de vizavi. M-am născut și am trăit în Cluj până la opt ani, de atunci trăiesc în SUA.

– Ai un nume cu rezonanță de aristocrat maghiar. Nu vorbești maghiara? – l-am întrebat.

– Am vorbit-o cu mama, atât timp cât a trăit, de atunci am uitat. O înțeleg, dar mi-e foarte greu să mă exprim în maghiară.

– Mai ai rude în Cluj?

– Nu, doar cunoștințe. E prima dată când revin în orașul natal. Nu aveam intenția să-l vizitez, dar n-am avut încotro. Am venit la îmormântarea tatălui meu…

– Pe tatăl dumitale nu l-ai mai văzut de când ai plecat din România? – l-am întrebat mirat.

– E o poveste complicată. Părinții au divorțat când eu aveam șase ani și mama nu mi-a povestit despre tata, decât că a fost delicvent și stătea mai mult la pușcărie decât acasă.

– De unde vine numele de Jánossy?

– Bunicul meu avea un titlu nobiliar moștenit de la înaintași lui. Pe vremuri avea și o moșie. În timpul Primului Război Mondial a luptat în armata austro-ungară, a fost luat prizonier, a stat doi ani în Siberia și s-a întors acasă comunist. A stat și în închisori, atât în România cât și în Ungaria. Prietenii l-au poreclit ”Aristocratul Roșu” După cel de-al Doilea Război Mondial a fost activist de partid la București, dar în anii cincizeci a fost exclus din partid datorită originii lui. A revenit la Cluj cu familia, o vreme a fost muncitor necalificat, în cele din urmă a fost contabil la o fabrică. Tatăl meu s-a născut în 1934 la Budapesta. A terminat liceul de muzică la Cluj, a învățat la secția de pian. La conservator nu l-au primit. După terminare școlii a început să cânte la pian la festivități ocazionale, restaurante. Interpreta mai ales jazz, care nu prea era pe placul autorităților. La un moment dat și-a format și o mică orchestră. Problemele au început când Károly Jánossy a început să acumuleze valută străină și să o revândă cu prețuri pipărate. Prima dată a fost arestat pentru deținere ilegală de valută în 1958, când eu aveam trei ani. Mi s-a întipărit în minte ca un om cu un trabuc în colțul gurii, intepretând jazz la pianul vechi din salon. Era prietenos cu mine, mereu îmi aducea cadouri. Mașinuța de sport pe care mi-a dăruit-o când am împlinit șase ani o păstrezi până azi. După eliberarea din închisoare părinții au divorțat și curând după aceea am emigrat cu mama în America. Relațiile între părinți mei fiind întrerupte, n-am mai știut despre el nimic. Eram deja adolescent când subiectul a început să mă preocupe. O agasam pe mama cu întrebări despre tatăl meu. În cele din urmă mi-a dat adresa lui și am început să corespondăm. A mai fost de multe ori condamnat la închisoare pe perioade scurte pentru deținere ilegală de valută. După 1990 și-a deschis un birou de schimb valutar. În sfârșit, m-am gândit, poate să se ocupe de schimb valutar legal. Dar nu! Tata și-a schimbat profilul de activități ilicite și a început să facă contrabandă cu țigări, pentru care a mai fost închis de câteva ori. În urmă cu opt ani s-a cuplat cu o femeie foarte frumoasă, cel puțin după fotografii, ingineră. Sub influența ei a părăsit lumea interlopă. Maria, partenera de viață a lui tata, a fost cea care m-a anunțat că tata s-a stins din viață.

– Ți-a fost rușine de faptele tatălui tău? – l-am întrebat, când a făcut o pauză.

– Binenînțeles că nu eram mândru, mi-a răspuns Steve, dar era viața lui, oricum nu-l puteam influența. Îmi scria cu foarte multă căldură și tandrețe, simțeam că mă iubește și în primul rând era TATĂL MEU!

– În ce limbă corespondați? – l-am întrebat.

– El îmi scria în limba maghiară și eu îi răspundeam în engleză, pe care o vorbea puțin, în urma pasiunii lui pentru jazz.

– L-am cunoscut pe Karcsi, tatăl tău, i-am spus lui Steve. L-am recunoscut din povestea ta. Chiar așa, cu trabucul în colțul gurii, a cântat și la pianul din casa noastră. Locuiam pe aceeași stradă. Pentru noi, cei din vecini, Jánossy era un tip ciudat, îmbrăcat în stil malagambist (În anii 1940-1960. malagambiștii erau tineri îmbrăcați ultramodern, nonconformiști, liberali, șmecheri, chiar frivoli.) Era prietenos, împărțea celor mici gumă de mestecat – marfă rară pe atunci. Povestea despre bunicul tău, baronul comunist. Afirma sus și tare că este comunist ca și tatăl lui. Fusese poreclit ”Karcsi comunistul”. După o vreme s-a mutat și de atunci nu mai știu nimic despre el…

Steve a rămas șocat de povestea mea. O vreme am tăcut amândoi… Dar trebuia să aflu sfârșitul poveștii lui Karcsi. Timpul trecea, ne apropiam vertiginos de Budapesta, trebuia să iau inițiativa.

– Nu te-ai gândit să-l vizitezi, mai ales în ultimii ani, când era la casa lui?

– De câteva ori mi-a trecut prin minte, mi-a răspuns Steve, tulburat de întrebare. Sunt antrepenor de construcții, nu prea am timp pentru vacanțe, s-a scuzat. Dar oricum, ar fi trebuit să-l văd. La înmormântare, într-o zi ploioasă de toamnă, în afară de mine au venit doar cinci persoane. Partenera de viață, Maria, trei prieteni din copilărie și un tip înalt și uscățiv, pe care niciunul dintre cei prezenți nu-l cunoștea. După ceremonie s-a apropiat de mine și s-a prezentat.

– Mă numesc Constantin Niculescu, maior de poliție în rezervă. Timp de cinsprezece ani am fost comandatul închisorii unde domnul Jánossy, tatăl dumitale, și-a executat pedepsele pentru încălcarea legii. Văd că vă mirați că am venit la îmormântare, dar am fost foarte apropiat de domnul Jánossy.

Din păcate nu știam românește, noroc cu Maria care-mi traducea.

– Cum se face că ați fost apropiați? – l-am întrebat pe ofițer.

– Tatăl dumitale, a răspuns Niculescu, a fost certat cu legea, a petrecut mulți ani în închisoare, dar a fost un om foarte sincer și demn. A fost un deținut disciplinat, i-a ajutat pe mulți alți deținuți. Eu știu de cel puțin doi, pe care i-a învățat să scrie și să citească. Odată deținuții l-au bătut pe un informator și nimeni nu și-a luat răspunderea, chiar atunci când au fost amenințați cu suspendarea temporară a vizitelor și a pachetelor. Atunci Jánossy a luat vina asupra lui. Știam că nu putea fi vina lui, nu era un om violent… Tot nu avea ce pierde, niciodată nu avea vizitatori. A trebuit să-l pedepsesc, continuă Niculescu, să-l pun singur într-o celulă, fără plimbări în curte, etc. M-a impresionat foarte mult fapta lui omenească. De atunci am început să vorbesc cu el. Avea o inteligență de viață, înnăscută . Citea mult și mereu îmi cerea cărți noi. Pofta de citit mi-a transmis-o și mie. L-am numit responsabil cu biblioteca. Își petrecea tot timpul printre cărți, uita și de plimbările din curtea închisorii. De multe ori comentam cu el cărțile pe care le citeam. A început să-mi pară rău când era eliberat. Sentințele lui erau de obicei scurte, un an sau doi. În urmă cu nouă ani a început să-l viziteze o femeie deosebit de atractivă. Am simțit că va termina cu „afacerile“ și va începe o viață normală. Mă bucur că n-am greșit. M-am pensionat înainte ca el să fie eliberat pentru ultima oară.

– De atunci nu l-ați mai văzut? – a întrebat Steve.

– Nu ne-am mai văzut, am vorbit de căteva ori la telefon, răspunse maiorul. Vorbea frumos despre dumneavoastră, era mândru că în ciuda situației lui i-ați scris și i-ați trimis pachete. A scos din buzunar o poză a tatălui meu și mi-a înmănat-o. I-am făcut-o în ziua când a preluat biblioteca, a explicat maiorul.

Din poză îmi zâmbea un bărbat cărunt, cu o privire senină, de om care a descoperit adevăratul sens al vieții.

– Nu vreau sa vă mai rețin, spuse Niculescu, vreau să adaug doar că tatăl dumneavoastră s-a purtat ca un adevărat nobil.

Mă uitam după Niculescu, care dispărea în ploaia deasă. Simțeam un nod în gât, continuă Steve. Ce păcat că nu l-am vizitat cât mai era în viață. Tatăl meu a fost UN OM, CHIAR DACĂ O BUNĂ PARTE A VIEȚII ȘI-A PETRECUT-O DUPĂ GRATII, mi-am spus și eram împăcat cu mine însumi că am reușit să ajung cel puțin la înmormântarea lui.

Steve și-a terminat povestea când trenul intra în gara din Budapesta.

– Îți mulțumesc pentru cele povestite despre tatăl meu, și-a luat rămas bun Steve, la revedere, fug, am de prins avionul spre New York. Și a dispărut în mulțimea de pe peron.

Andrei Schwartz

27/09/2020

P.S întâmplarea se bazează pe fapte reale. Numele personajelor au fost schimbate.