În vara anului 1940 Europa era în flăcări. O mare parte din vestul Europei era ocupată de trupele naziste, care ajunseseră pe malul Canalului Mânecii și se pregăteau să invadeze Anglia. Bătălia Angliei începuse și ea. În iulie trupele britanice au reușit să se retragă de pe continent în ultima clipă, într-o acțiune de salvare disperată, poate unică în războaiele de până atunci. Și în România se petreceau schimbări majore. Regele Carol al II-lea a fost înlocuit de Mihai, Armata Roșie a ocupat o parte din Basarabia și Bucovina, iar nordul Transilvaniei a trecut în mâna ungurilor, fapt care va aduce patru ani mai târziu la exterminarea majorități evreilor din zonă. În aceeași perioadă în Palestina, mai ales la Tel Aviv, populația trăia parcă pe o altă planetă. Lumea se distra, străzile erau pline de petrecăreți, cafenele și restaurantele erau aglomerate, pe plajă nu găseai un loc liber – un contrast vizibil cu evenimentele care se petreceau nu departe de granițele țării.

Tocmai se împlinise un an de la începutul acestui război groaznic. Într-o după amiază caldă de sfârșit de vară, în 9 septembrie 1940, la ora 16:12, paradisul s-a transformat în infern.

Timp de peste o jumătate de oră câteva avioane au bombardat centrul orașului, o zonă exclusiv rezidențială. Erau avioane italiene. Italia, aliata Germaniei, era în război cu Britania, care deținea mandatul asupra Palestinei. Avioanele erau staționate în insula Rodos.

Italia stăpânea atât insula Rodos, cât și întregul Arhipelag Dodecanez, aflat în estul Mării Mediterane. Cucerirea lui data încă din Primul Război Mondial. Armata italiană aflată pe aceste insule era bineînțeles la ordinele comandamentului German. După capitularea Italiei în 1943, Germania nazistă a cucerit insulele și toți locuitorii evrei (1.700 în Rodos și 120 în Kós) au fost deportați la Auschwitz. Au supraviețuit doar 150.

Inițiativa de a bombarda Tel Avivul, care era lipsită de orice importanță strategică, a fost a italienilor, probabil ca o dovadă a loialității lor absolute față de Germania. Mai mult, a fost probabil o inițiativă locală a guvernatorului insulei Rodos. Consecințele au fost severe. Au fost bombardate străzile principale ale Tel Avivului de atunci: Bugrașov, Pinsker, Trumpeldor și cartierul Nordau. Au izbucnit incendii. Au fost distruse școli, sinagogi și alte instituții care nu aveau nici o legătură cu războiul.

Au pierit 130 de evrei, 7 arabi dintr-un sat apropiat și un australian. Era un număr enorm relativ la populația evreiască de atunci a Palestinei. Printre ei erau și mulți copii. Au fost aproape 200 de răniți. A doua zi victimele au fost înmormântate într-un mormânt comun la cimitirul Nahalat Ițhak. Convoiul a trecut pe străzile principale ale orașului.

Știrea s-a răspândit repede în toată lumea. Radio Roma a fost prima care a anunțat bombardamentul, apoi comandamentul britanic și agenția Reuters. Știrea a afectat mulți lideri. Primarul orașului, Israel Rokah a primit telegrame de la mulți conducători de state, printre care președintele SUA, Franklin Roosevelt și premierul britanic, Winston Churchill. Câteva zile mai târziu, aviația britanică a bombardat trupele italiene aflate pe aceste insule, ca ripostă la bombardarea Tel Avivului.

Este destul de ciudat că locuitorii orașului nu erau pregătiți pentru posibilitatea unui bombardament, după ce orașul Haifa fusese bombardat încă în iulie. Numai că Haifa era un centru strategic foarte important, adăpostind capătul conductei de petrol din Irak. De aici vapoarele duceau petrolul spre Europa și alte destinații. Și calea ferată Hidjaz, care lega tot Orientul, de la Damasc și până la Mecca, trecea pe aici. (Se planifică redeschiderea ei după semnarea păcii cu statele din Golf).

În dimineața zilei de 15 iulie avioane ialiene au atacat depozitele de petrol, țintindu-le cu mare exactitate. S-a produs un mare incendiu. Victime au fost puține, fiindcă nu era o zonă rezidențială. De atunci o mare parte a obiectivelor industriei petroliere au fost mutate în sudul țării, în zone nepopulate, dar unele au rămas la Haifa până astăzi. În 24 iulie a fost un bombardament mai puternic, care a atins și zone rezidențiale, până în cartierul Hadar Hacarmel. Au fost distruse rafinării ale societății Shell. Au ars 600 de tone de petrol și au fost multe victime. În 6 august bombardamentul s-a repetat. Abia atunci britanicii au stabilit la Haifa o unitate anti-aeriană australiană. Italienii au încetat bombardarea orașului Haifa, dar în septembrie au atacat Tel Avivul, sub pretextul că atacă portul Iafo, care însă nici el nu avea importanță strategică. Vina pentru această tragedie este a autorităților britanice – nu au pregătit populația pentru posibilitatea unui atac și nu au organizat apărarea. Bombardarea Tel Avivului a fost un act de distrugere intenționată, fie din dorința de a se arăta bine în ochii germanilor, fie din ură față de evrei.

Acestea nu au fost singurele bombardamante la Tel Aviv și Haifa. În 1941 francezii regimului de la Vichy stăpâneau Libanul și Siria, ca și Marocul și Tunisia. În Siria ei aveau o armată uriașă, cu sute de avioane. Populația din Palestina era foare îngrijorată. În mai 1941, după semnarea Protocolurilor de la Paris, Germania a fost autorizată să aducă forțe armate pe teritoriul Siriei. Și avioanele de spionaj germane și italiene se alimentau cu carburant pe teritoriul Siriei. Palestina era înconjurată de forțe ale Germaniei și ale aliaților lor din Liban, Siria și nordul Africii. Cine știe ce s-ar fi întâmplat dacă britanicii nu câștigau lupta de la El Alamein în vara lui 1942? Naziștii erau pregătiți să ocupe Palestina. Forțele Gestapo staționau pe insula Creta, gata să intre în Palestina ca să se „ocupe” de evrei.

În primăvara anului 1941 britanicii au concentrat trupe pe teritoriul Palestinei, mai ales forțe aeriene, și au atacat Siria și Libanul. Au avut loc lupte aeriene și bombardamente. Francezii (probabil și germanii) au ripostat. Ei au bombardat întâi Haifa, în 9 iunie și apoi Tel Avivul, în 12 iunie. A fost din nou în centru, nu departe de zona unde bombardaseră italienii. De data aceasta și-au pierdut viața 13 locuitori ai casei de bătrâni de pe strada Marmorek și au fost  fost peste 15 răniți. Haifa a fost bombardată și în 6-7 iulie. Francezii atacau din Siria, iar aviația germană ataca de lângă Atena, din Creta și din Libia. Nemții foloseau bombe enorme pentru vremea acea, de câte un sfert de tonă. În 8 iunie britanicii au invadat Siria și Libanul în cadrul operațiunii „Exporter”, făcând ca atacurile francezilor să înceteze. Până într-o lună au încetat și atacurile germane, ei fiind ocupați în nordul Africii, în Malta și mai ales în URSS. Chiar dacă bombardamentele au încetat, avioanele germane continuau să străbată cerul Palestinei în misiuni de spionaj.

Spre sfârșitul războiului, în 6 octombrie 1944, s-a petrecut un eveniment incredibil: cinci parașutiști au sărit dintr-un avion german, în valea Iordanului, împreună cu câteva cutii cu echipament, printre care și pachete de otravă. Grupul avea doi comandanți. Primul era ofițerul de informații Kurt Wieland. El aparținea comunității de Templieri, germani luterani care trăiau în Palestina încă din sec. al XIX-lea și cunoșteau perfect țara. Al doilea era Hassan Salame, unul din liderii revoltei arabe din anii treizeci și colaborator al lui Haj Amin Al-Husseini, muftiul expulzat al Ierusalimului. Mai participau încă doi templieri și un arab. Misiunea, numită Operația Atlas, avea ca scop implementarea unui plan mai vechi: să otrăvească apa din Tel Aviv, pentru a ucide cât mai mulți evrei (chiar dacă colateral erau uciși și arabi) și de a-i răzvrăti pe arabi. Planul a eșuat datorită vântului puternic, care a împrăștiat parașutele pe o suprafață foarte mare. A doua zi câțiva beduini au găsit una dintre cutii, în care erau 2.000 de monede de aur. Ei au ajuns la Ierihon și au povestit întâmplarea. Auzind zvonul, poliția secretă britanică a prins trei dintre spioni, în frunte cu Wieland, și toată otrava. Salame cu încă unul nu au fost găsiți.

Bombardamentul devastator al italienilor din vara anului 1940 a rămas adânc gravat în memoria israelienilor. La împlinirea a 55 de ani de la acest bombardament a fost inaugurat un monument cu toate numele morților într-o grădină din centrul Tel Avivului, piața Michaels, nu departe de locul bombardamentului. Anul acesta, la împlinirea a 80 de ani, ziarele au publicat mărturii ale ultimilor supraviețuitori, care în acele zile erau încă copii.

Bineînțeles că naziștii, yimah șmam vezichram (fie-le numele blestemat și memoria șteasă!) îi vizau pe evreii din Palestina. Spre norocul nostru, acești monștri nu au reușit să-și pună planurle în aplicare.

Asher Shafrir