Și m-am îndrăgostit lulea

Nu doar o dată. De mai multe ori. Prima oară de Rishi Kapoor în ”Toată lumea este a mea”. Și pentru că nu eram singura îndrăgostită, timp de o săptămână cât a rulat filmul, am mers în fiecare zi împreună cu prietena mea, să ne uităm la pozele puse în afișierul de la intrarea în cinematograf. Intrarea în sala de spectacol era flancată de două afișiere, unul cu filmul care rula și unul cu filmul din programul săptămânii următoare.

Pozele astea ne erau foarte utile și le studiam îndelung. Petreceam mai multe ore pe săptămână în fața sălii, fie povestind iar și iar filmul văzut deja, fie făcând presupuneri legate de cel care urma să vină. O să ne placă? O să plângem? O să râdem? Din nu mai știu ce motiv n-am apucat să văd ”O floare și doi grădinari”, dar pe baza pozelor și a poveștilor amănunțite ale colegelor mele aș fi putut jura că l-am văzut. Și încă de mai multe ori.

La filmele indiene plângeam toate pe rupte. Mergeam la film câte cinci-șase fetițe și ieșeam din sala de cinema suspinând și hohotind. Ne așezam apoi pe o bancă în centru și ne aminteam cele mai emoționante scene din film. Ne întorceam acasă cu ochii umflați și cu sufletele sfâșiate.

Apoi am plâns la ”Undeva, cândva”. Și luni de zile am sperat în secret că se poate călători în timp. Că o să descopăr formula prin care și eu să reușesc. Și că o să-l întâlnesc pe Cyrano de Bergerac. Îndrăzneala cu care el sfida pericolele glumind mi se părea fascinantă și cea mai incontestabilă dovadă de curaj. Aș fi vrut să mi-o explice personal. Sincer vorbind, și azi nutresc dorința asta în secret.

M-am îndrăgostit fulgerător de Alain Delon în ”Afacerea Pigot”. Și am vorbit săptămâni întregi despre el cu colega de bancă. În clasa a treia, în timpul orelor de matematică.

Am văzut apoi cum o sală întreagă se cutremură de râs la ”Acea pisică blestemată”, o poveste cu un cotoi deștept care dă peste cap planurile unor răufăcători, sau cam așa ceva. Aș fi râs și eu, dar mă durea cumplit o măsea. Așa că de la film am ajuns direct la dentist. Stomatologul, un domn blajin, cu ochi albaștri și chelie, mi-a spus o poveste alambicată cu niște albine și până să mă dumiresc scăpasem de măsea. Și de durere. Am vrut să mă întorc la film să pot râde și eu cu hohote, dar n-am mai prins bilete.

Am râs la filmele cu Piedone și am plâns la ”Fata Morgana” și la ”Gară pentru doi”. De fapt, la ”Gară pentru doi” n-am prea înțeles ce era de plâns, dar mătușă-mea plângea de se zguduia și scaunul meu, așa că m-am emoționat mai degrabă de mila ei. Și am ieșit amâdouă cu ochii în lacrimi. Ne-am înecat amarul la Corso, cu un Brateș și o Sinaia. Cu guler suplimentar de frișcă.

Pe vremea aia în sala de cinema nu mirosea a popcorn. Era miros de praf, de catifea tocită, de culoare muștarie, și câteodată vara mirosea a transpirație.

Am laptopul în brațe, acum că scriu. Și cu el în brațe o să rămân, pentru că după ce termin de scris, o să caut un serial. Altul, pentru că cel de aseară mă enervează și mă plictisește. Tot așa mi-am petrecut serile în ultimele luni: cu ochii în ecranul calculatorului de acasă.

Mi-e dor de sala de cinema. Mi-e dor să ies în frig toamna sau iarna, noaptea, de la film și să fug zgribulită la autobuz. Sau în căldura unei seri de vară, să merg pe o terasă să povestesc despre ce tocmai l-am văzut. Să umblu pe stradă cu capul în nori. Mi-e dor de oameni în jurul meu. De forfotă. De necunoscuți care nu păstrează distanțe, se înghesuie și nu poartă mască. De prieteni pe care să-i îmbrățișez și care să mă îmbrățișeze. Mi-e dor de săli mici și îmbâcsite în care să intru fără să mă tem de viruși și contaminare.

Doina Gecse-Borgovan

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

5 Comments

  • Eva Grosz commented on October 16, 2020 Reply

    Unul din filmele foarte vestite indiene regizat de Raj Kapoor a fost Vagabondul 1951, dar cum se vede tu erai prea mică ,sau nici nu te-ai născut…pe atunci. Melodia Avaramu poate o cunoști din film. Frumoase amintiri, scrise mereu ca niște serii de tablouri colorate ,de data asta udate din belsug cu lacimi de dragoste.
    Mulțumim !

    • Doina Borgovan commented on October 16, 2020 Reply

      Da, nu am văzut Vagabondul, dar ai mei aveau un disc cu muzica de pe el și-l ascultam destul de des. Mulțumesc mult că mă citiți și încurajați 🙂

  • Beatrice Balgiu commented on October 15, 2020 Reply

    Cît a putut sa mi placa ” Ah, aceasta pisica blestemata” , singurul film făcut de Disney.

  • Maria Roth commented on October 15, 2020 Reply

    Ce frumos scrieţi. Nu am fost vreodata amatoare de filme indiene fiindcă mi se păreau toate tearale, dar poate acum pandemia, cu atmosfera ei haotică şi apăsătoare, mă va îndrepta către ele. Oricum mi-aţi trezit interesul si am aflat că Rishi Kapoor a murit de leucemie, in acest an nefast.

    • Doina Borgovan commented on October 16, 2020 Reply

      acum nici eu nu mă mai pot uita la filme indiene, dar fac parte din copilăria mea și mi-s dragi pentru asta 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *