17 noiembrie 2020. M-am trezit pe la ora opt dimineața. Fiind pensionară, îmi permit să mă scol atunci când mă satur de somn. Uneori mai devreme, uneori mai târziu.

În acea zi la ora opt, în casă pătrundeau razele soarelui și adierea Mării Mediterane, care nu e departe de locuința noastră.

Aveam o senzație plăcută de vară întârziată, cu pomi încărcați cu coroane verzi, unele pline de flori, de toate culorile, nicio frunză galbenă.

De când pandemia, stăm mult în casă.

Golul din străzi, liniștea încărcată, vecinii pe care nu-i vezi decât la întâlniri întâmplătoare pe casa scărilor sau în lift, ferindu-se unul de altul.

Goliciunea orașului în perfectă armonie cu golul din suflet.

Suntem campioni la WhatsApp, Skype și Zoom.

Ne vedem de după sticle și plastic, transparenți și deformați din adevărata noastră natură într-un semirobot, care încearcă să zâmbească, care își mai amintește de o atingere, o îmbrățișare pierdută în vremuri… Figurile pe care le îndrăgim apar câteva minute, ne fac semn că mai există și că în curând vor apărea din nou pe ecrane.

Dar nu astăzi. Astăzi soarele a pătruns în golul străzilor și în golul sufletului.

După cafeaua nelipsită de dimineață, mă hotărăsc să ies pe stradă în cartierul meu, să mă plimb cât mă duc picioarele.

Suntem după al doilea val de COVID, numărul bolnavilor a scăzut, prăvăliile de stradă sunt deschise, lumea mișună cu măști pe față, fantomele zilelor noastre se agită cu mișcări vii, de parcă s-ar fi trezit dintr-un somn îndelungat. Ca în povestea Frumoasa din pădurea adormită. Când toată curtea regelui se trezește din somn.

Mă opresc aproape la fiecare prăvălie, la fiecare zarzavagiu, fac poze cu telefonul, care știe de toate, știe mult mai mult decât mine. Și nu se agită pentru nimic. Dacă se golește, se încarcă din nou.

Fructele strălucesc în soare. E vremea clementinelor și a portocalelor. A perelor verzi și maro. Verdețurile nu se lasă mai prejos. Avocado, înconjurat de roșii pitice, marcă Israel, de ardei roșii, galbeni și verzi, ciuperci de toate soiurile, ridichi, spanac și tot ce omul și-ar putea închipui.

S-au deschis și prăvălii de haine și pantofi. Proprietarii aduc lăzile cu marfă, încă nu și-au aranjat prăvălia și forfotesc în jurul ei de parcă s-ar pregăti de sărbătoare. Mă opresc. Întreb: „Nu te supără dacă fac o fotografie?” Dar proprietarul e atât de adâncit în aranjarea prăvăliei, încât nu îl deranjează nimic.

O prăvălie de semințe și condimente, de care nu mă pot despărți.

O bătrână cocoțată pedalează pe o tricicletă semiautomată, încărcată cu haine vechi.

Iată o florărie. Cât timp nu au fost deschise florăriile? Luni de zile. Proprietăreasa pune de colo colo ghivecele și buchetele de flori. Le așează, le privește cu ochi de profesionist, apoi le schimbă locul. În prăvălie nu e niciun client, dar ea pare să fie în al nouălea cer.

Să nu uităm de gogoși, care au apărut în toate prăvăliile alimentare, la cofetării și la brutării. Gogoșile sunt pregătite de sărbătoarea de Hanuka, dar apar deja cu o lună înainte.

Uite frizerul! Are o prăvălie mică, unde, după restricțiile de COVID, pot intra doar două persoane. A treia stă pe un scaun pe stradă, în fața prăvăliei. Acolo frizerul o piaptănă și amândoi par fericiți. Lumea trece fără să le dea atenție, de parcă de când lumea frizerul ar fi lucrat pe stradă.

Mai sunt dughenele cu falafel și pita, cu humus și thina. Unii mănâncă din bucatele pregătite pe loc, altora le este încă teamă.

Ajungând în piața din cartierul meu, mă opresc la porumbeii care nu rabdă de foame, fiind tot timpul hrăniți de trecători cu fărâmituri de pâine.

Porumbeii o duc bine, habar nu au de pandemie.

Picioarele obosesc. Nu mai sunt obișnuite cu mersul timp îndelungat.

Mă întorc acasă cu senzația că am fost la cinema și am văzut o poveste de mult uitată.

Poveste care îmi umple inima.

Eva Grosz