Operatorul imagine Zsiga Erdős a plecat prea curând într-o lume mai bună, izbăvindu-se de suferinţa unei boli crunte, neiertătoare…Un coleg, un  prieten, un Om de nădejde a părăsit această lume. Chipul său blând, surâsul sfios, umorul fin, măiestria sa de a culege imagini, empatia faţă de oameni şi poveştile de viaţă vor rămâne doar în amintiri. Din aceste amintiri am să împărtăşesc şi eu pentru a-mi ostoi durerea…

În 1992, când am ajuns la TVR Cluj, Zsiga era un tânăr entuziast şi dedicat trup şi suflet muncii de televiziune. Îl întâlneam în regia de emisie (unde sincronizam în direct titrajul emisiunilor maghiare). Urca în goană scările, cu câteva minute înainte de emisiune, purtând în braţe un vraf de casete (VHS), ordonate după comperajul abia scos din maşina de scris.

Pe atunci aproape totul se făcea în ritm de Ultima Oră. Erau multe evenimente şi puţine camere video; uneori montajul se făcea direct de pe camera cu care se filmase cu ceva timp înainte. Zsiga controla ordinea casetelor şi urmărea cu atenţie maximă modul în care erau introduse în player, verifica prima şi ultima imagine (precizată întotdeauna în desfăşurător, pentru că pe atunci, la noi, nu exista opţiunea time code-ului).

În restul timpului Zsiga filma, purtând pe umăr camera VHS şi învăţa să monteze (cu videoplayere de amator primite din ajutoare, ca de altfel şi videocamerele).

Pe lângă multe alte calităţi, colegul meu o mai avea şi pe aceea de clujean get-beget, cunoscând foarte bine nu numai locul, ci şi oamenii remarcabili. Pe mulţi îi întâlnise încă din copilărie, în casa părintească, tatăl său, Tibor Cs. Erdős, fiind unul dintre cei mai apreciaţi pictori din Cluj. Adeseori, când treceam pragul locuinţei unei personalităţi cu care aveam de făcut un interviu, Zsiga era întâmpinat ca un prieten, fapt care se răsfrângea şi asupra reporterului începător care eram.

Primul material realizat împreună a fost un reportaj (o premieră la televiziunea clujeană) despre ghetoul din Cluj. Cel dintâi interviu l-am făcut în casa lui Katalin Markovits. Eu o cunoşteam vag, prin intermediul mamei mele. Am intrat la ea destul de timorată şi am început să-i expun ideea şi structura filmului, precum şi întrebările la care doream să răspundă. Între timp Zsiga  îşi vedea de treabă netulburat. Spre uimirea mea a început să deplaseze măsuţa de ceai, să schimbe locul veiozei, să tragă servanta pentru a face loc fotoliului, adică să realizeze cadrul adecvat pentru material. Doamna Katalin – o femeie tonică şi plină de umor, în ciuda celor îndurate în viaţă – conversa cu mine, ignorând total acţiunile lui Zsiga care practic disloca şi „reloca” tot ceea ce se putea mişca în micul apartament înţesat de cărţi şi de mobilă. La un moment dat mi s-a părut că lucrurile au luat-o razna şi i-am cerut scuze gazdei noastre care mi-a spus zâmbind: „Zsiga are mână liberă la mine în casă. Îl cunosc de când era copil…”. Mi-a venit şi mie inima la loc.

După încheierea interviului, ca doi oameni care şi-au isprăvit treaba, ne-am strâns echipamentul, am salutat şi am luat-o din loc. Eram deja pe casa scărilor când am auzit-o pe Katalin Markovits strigând în urma noastră: „Zsiga, doar nu ai de gând să mă laşi cu casa întoarsă pe dos!”. Tânărul meu coleg, care în euforia muncii îndeplinite uitase complet de refacerea „decorului”, şi-a cerut scuze şi s-a apucat să împingă la loc mobilierul masiv, interbelic. Reportajul realizat atunci, cu mijloace aproape primitive, a fost selecţionat la ediţia din acelaşi an (1994) a festivalului de film de la Târgu Mureş.

O altă întâmplare care mi-a rămas vie în memorie este legată de un filmuleţ care avea să facă o audienţă nesperată la vremea respectivă, dar şi peste decenii, pe youtube.

Clinica de păpuşi a domnului Albisy funcţiona încă din vremea copilăriei mele şi multe fetiţe îşi aduseseră la reparat păpuşile stricate în micul atelier de pe strada Dubălarilor. Protagoniştii filmului erau doi copii (evident ai colegilor noştri) care îşi duceau păpuşile la clinică. Aveam la dispoziţie doar vreo două ore pentru filmări, întrucât căruciorul de jucărie folosit pentru transportul păpuşilor era împrumutat de la o vecină şi trebuia înapoiat până la ora la care stăpâna lui sosea de la grădiniţă.

Protagoniştii noştri aveau vreo patru-cinci anişori şi Zsiga a dat dovadă de aptitudini cu totul speciale să-i convingă să facă „duble” pe străduţa destul de circulată şi în atelierul minuscul, unde cei doi copii îşi rosteau replicile. În fine, Zsiga s-a arătat mulţumit de prestaţia lor şi am încheiat filmarea în timp util, însă nu puteam pleca pentru că „eroina principală” voia zor nevoie să ducă acasă căruciorul cu păpuşile. Eu mă opuneam, cu ochii pe ceas şi cu gândul la vecina căreia trebuia să-i înapoiez preţiosul cărucior. Fetiţa a izbucnit în plâns şi ne-a reproşat (pe bună dreptate): „M-aţi pus să lucrez ore întregi, nu mi-aţi plătit niciun ban (era fiica unui coleg actor şi ştia că prestaţia pe scenă trebuie remunerată) şi acum nu mă lăsaţi să iau nici amărâtul acesta de cărucior!”. Eram total depăşită de situaţie. Nu-mi trecuse prin cap să le duc copiilor măcar o ciocolată (avea să-mi fie învăţătură de minte pe viitor). Salvarea a venit de la Zsiga care a îndreptat camera către fetiţă şi i-a spus: „Te rog să înţelegi că acest cărucior este împrumutat de la o altă fetiţă. Tu ai jucat foarte bine şi telespectatorii te vor admira, dar dacă mai plângi şi mai faci scandal, am să te filmez plângând şi aşa ai să apari pe micul ecran.” Fetiţa frumuşică şi cochetă şi-a înghiţit lacrimile şi noi ne-am văzut de drum.

Colaborarea noatră avea să se întrerupă pentru mai mulţi ani în care – asemeni tinerilor ucenici din breslele de odinioară – Zsiga a plecat să se perfecţioneze în străinătate şi a muncit în mediul dur şi competitiv al televiziunilor private. Nu a fost o experienţă uşoară. A revenit la TVR Cluj maturizat, cu un bagaj solid de cunoştinţe pe care le-a validat atât în mediul dinamic şi epuizant al actualităţilor, cât şi în realizarea unor emisiuni complexe sau filme documentare care au purtat marca viziunii sale sensibile şi creative.

Era întotdeauna receptiv la ideile redactorului şi grijuliu faţă de imaginile culese. Îl revăd cu ochii minţii mereu cu camera pe umăr şi ochiul atent la ceea ce se întâmpla, atunci când evenimentul se derula în ritm alert, sau cu privirea iscoditoare pentru a găsi cadrele cele mai potrivite pentru povestea pe care o relatam. Zsiga nu mai lucra la montaj şi mie (dar cred că şi lui) cel mai frustrant moment mi se părea acela când scotea caseta (sau, mult mai târziu, cardul) din aparat şi-mi întindea recolta de imagini care de-acum erau în posesia mea şi trebuia să aibă încredere că va fi valorificată cum se cuvine. Aproape întotdeauna mă întreba a doua sau a treia zi dacă cele filmate erau satisfăcătoare. Şi întotdeauna răspunsul meu era afirmativ. Imaginile erau excelente. M-am învăţat să-i transmit mulţumirile mele prin mesaje, pentru că ne întâlneam tot mai rar, Zsiga fiind foarte ocupat. Timpul său era alocat mai ales muncii de televiziune, cu multe deplasări solicitante fizic şi psihic,  iar în răstimpuri se dăruia familiei: soţiei şi fiului său, precum şi venerabilului său tată care a avut parte de un secol de viaţă.

Am mai avut, totuşi, privilegiul de a fi coechipieri la câteva filme documentare, dintre care aş aminti filmul portret despre unchiul meu. Era un demers dificil, care reînvia experienţa traumatizantă a Holocaustului, după şaptezeci de ani de tăcere. Mie îmi era foarte greu să gestionez situaţia, pe de o parte din cauza apropierii sufleteşti faţă de protagonist şi frica de a nu-i face rău, iar pe de alta, din teama de a nu afecta filmul, tocmai din cauza emoţiilor mele. Din nou empatia şi delicateţea sufletească de care dădea dovadă Zsiga, capacitatea lui de a înţelege subiectul şi de a găsi imaginile cele mai potrivite pentru ilustrarea lui au contribuit esenţial la rezultatul final.

În ultimii ani viaţa lui Zsiga era împlinită. Avea o familie iubitoare, un copil reuşit, îşi făcuse o casă primitoare şi îmi povestea cu însufleţire despre toate întâmplările plăcute, despre concediile frumoase pe care le petrecuseră.

A rămas acelaşi coleg excelent cu care aveam prilejul să lucrez mai rar (tot mai mulţi colegi doreau să facă echipă cu el) şi, tocmai de aceea, preţuiam şi mai mult colaborările cu el.

În februarie 2019 am fost ultima oară la filmări cu Zsigmond Erdős, la Şimleu Silvaniei, la comemorarea Zilei Internaţionale a Holocaustului.

În ultima vreme bugetul nu ne permitea deplasări de mai multe zile şi lucram în goană, ca să putem reveni la Cluj, înainte de sfârşitul zilei. Din acest motiv de cele mai multe ori nu ne mai opream să mâncăm şi refuzam politicos invitaţiile gazdelor la recepţiile care încheiau evenimentele. De astă dată însă am rămas la cină şi am remarcat că Zsiga abia a îmbucat ceva după o zi de muncă. Nu bănuiam că nu era de vină oboseala, ci debutul unei boli necruţătoare…

Curând a început lupta cu boala, pe care colegul şi prietenul meu Zsigmond Erdős a dus-o cu stoicism, tenacitate şi demnitate, timp de aproape doi ani. Sunt încredinţată că dacă pandemia nu ar fi zăvorât toate drumurile, ar fi avut şansa unui tratament care să-i prelungească viaţa. Acum câteva luni mai plănuiam să facem un film despre Palatul Generali unde a copilărit şi care ascundea poveşti incredibile, încă nespuse. Mi-a trimis câteva fotografii şi am schiţat scheletul filmului care nu avea să se mai realizeze. Zsigmond Erdős s-a alăturat colegilor noştri care filmează dincolo de curcubeu…Fie-i memoria binecuvântată şi mereu prezentă!

Foto: Andrei Klein

Andrea Ghiţă