Mi-o amintesc foarte bine, deși au trecut aproape 40 de ani de atunci. Gingășia ei, fragilitatea ei, râsul fin și limpede ca un clopoțel. De multe ori când citeam povești cu zâne, pe zâna bună, mică și binefăcătoare, mi-o închipuiam ca pe ea.

Nu știu care era numele ei din buletin, dar toată lumea îi spunea Ninaki. O auzisem de multe ori zicând cu blândețe: ”Nu mă lua cu dumneavoastră. Poți să-mi spui Ninaki” – cuvânt care în grecește înseamnă păpușă.

Nu arăta deloc a grecoaică. Era blondă, cu ochi albaștri, cu oase subțiri și siluetă delicată.  Locuia singură într-un bloc de garsoniere, după ce casa veche din centrul Brăilei îi fusese demolată, iar soțul (grec și el) îi murise. Despre soțul ei vorbea mult și cu dragoste. El îi dăduse porecla asta care mie-mi suna tare misterios.

Știa să ghicească în cafea, dar doar pentru persoanele care-i erau simpatice. Nu cerea bani pentru asta. Probabil că o făcea din plăcere și ca să se simtă mai puțin singură.

Pentru mătușă-mea avea o mare simpatie, așa că o vizitam pe Ninaki destul de des. Îmi plăcea să merg acolo în vizită, pentru că garsoniera ei minusculă arăta ca o casă de păpuși. Cu dantele multe, cești de porțelan aproape transparente, lingurițe mici de argint, cu care puneai ritualic frișca în cafea, ghivece de flori și draperii colorate. O canapea cu picioare arcuite pe care erau poftiți musafirii, un fotoliu adânc și cam delabrat de catifea verde, pe care stătea mereu gazda. Perne multe și colorate, care te făceau să suspini de plăcere când te lăsai moale între ele, Tot ce încăpuse din casa mare și veche de pe bulevard.

Cel mai mult îmi plăcea o păpușă mare și frumoasă, cu cap de porțelan și plete lungi și-ntunecate. Avea o rochie lungă de culoare roz pudrat, iar în picioare purta pantofiori de piele adevărată. Era cel mai frumos lucru pe care-l văzusem în viața mea. Trona deasupra dulapului cu cești de cafea. O admiram de la distanță, fără să am curajul să o cer. Ninaki zâmbea subțire și în cele din urmă dădea păpușa jos de pe dulap. Și de fiecare dată îmi spunea să am grijă să nu o stric. Soțul ei i-o adusese dar de nuntă chiar din Grecia. Mi-o punea în brațe, iar eu n-aveam curajul nici să respir. O mângâiam cu teamă pe păr și pe rochie. Și ridicam ușor un genunchi, ca să văd cum păpușa își ridică și ea capul și deschide ochii tiviți de gene lungi de mătase cafenie.

Ritualul servirii cafelei mă fascina și el și devenea spectaculos atunci când Ninaki sau mătușă-mea reușeau să facă rost de pe la vaporeni de boabe de cafea adevărată. Atunci bătrâna scotea din dulap râșnița lungă și subțire din aramă, ne dădea să mirosim boabele, învârtea manivela din os vreme îndelungată, spunând că dacă nu e măcinată fin, cafeaua nu iese la fel de aromată. Apoi din nou ne trecea pe sub nas râșnița, timp în care se minuna îndelung și cu voce tare de miros, spre disperarea mătușă-mii care se foia nemulțumită pe canapea lângă mine – ea abia aștepta să treacă Ninaki la ghicit.

Dar rânduiala era alta și nu se acceptau scurtături. Mai întâi Ninaki bătea frișca, cu un tel vechi, tot din aramă. Apoi punea ibricul pe aragaz, așeza ceștile, zahărul cubic și un cleștișor subțire de argint, din același set cu lingurițele mititele. Îmi umplea și mie pe jumătate ceașca și aveam voie să mi-o completez cu frișcă până-n buză. Gustul sublim de cafea fierbinte și amară amestecat cu frișca rece din frigider și azi îmi stăruie în cerul gurii.

Despre cititul în ceașca de cafea îmi amintesc însă destul de vag. Moțăiam mulțumită pe canapea cu păpușa alături. Ajungeau până la mine frânturi de fraze: un drum, un cavaler, mulți bani sub formă de pistrui în fund de ceașcă. Din când în când Ninaki îmi cerea să-mi apăs amprenta degetului mare în fundul ceștii ca să-i facă cititul mai ușor. Și mătușă-mea mă întrerupea din visare, înghiontindu-mă ușor: ”Fii atentă aici, că poate furi meseria de la Ninaki”.

N-am învățat să ghicesc în cafea. Și nici în cărți, deși toată copilăria am avut acces la tutoriale remarcabile. Dar îmi place și azi cafeaua cu frișcă. De parcă prin ea aș regăsi tihna de atunci, senzația că timpul nu se grăbește nicăieri, că toate treburile urgente se amână sau se suspendă până după ce golim ceștile fine și transparente de porțelan.

Doina Gecse-Borgovan