Era din nou Șabat, a cincea săptămână de lock down. În ciuda intensei campanii de vaccinare, Covidul bântuia cu sălbăticie din cauza variantei britanice. De două săptămâni primisem și a doua doză de vaccin, dar nu-mi folosea la nimic. Aeroportul Ben Gurion era închis și oricum nu aveam voie să ne îndepărtăm de casă mai mult de o mie de metri, așa că pe nepoți nu-i puteam vedea și cu prietenii nu m-am întâlnit mai bine de o lună. În afară de plimbarea zilnică nu aveam ce face, decât să stau între patru pereți. Sâmbăta aceasta, ca să fiu și mai bine dispus, era ploioasă și bineînțeles friguroasă, așa că nici programul de sport nu mi l-am îndeplinit.

Ajunge mi-am spus, trebuie să ies din casă.

M-am urcat în mașină și am pornit spre centrul comercial cel mai vizitat din oraș. Ploua intens, cu rafale de vânt care-ți smulgeau umbrela din mâini. Totul era închis din cauza pandemiei, în afară de un supermarket rusesc numit Tiv Taam (Gust Bun), care a apărut odată cu emigrația din fosta Uniune Sovietică. Lângă intrarea în magazin, într-un colț, un afroamerican cu un sintetizator cânta muzică de jazz. (Era unul din acei „israeliți africani evrei” cum își spun ei, originari din New York. De fapt nu erau evrei, dar adoptaseră iudaismul și mulți dintre ei au emigrat în Israel.) În interiorul magazinului era plăcut, cald, oameni lipsiți de griji își făceau cumpărăturile cu măștile pe față. Simțeam un amestec de mirosuri îmbietoare de pâine proaspătă și mâncare gătită. Nu aveam intenția să cumpăr ceva anume, venisem doar ca ”să mai ies în lume”. Gălăgia din jurul meu, muzica din magazin nu mă deranjau, dimpotrivă, îmi amintea de vremurile bune din urmă cu nu mai mult de un an. M-am plimbat alene printre rafturi, doar timp aveam berechet. Am întâlnit și câțiva ochi cunoscuți cu care ne-am salutat, cu câțiva am și schimbat câte o vorbă prin pânza măștii. Am găsit un set de cești de cafea pe placul meu. Era coadă mare la case, dar oricum nu mă grăbeam. Afară încă ploua, cântărețul își continua repertoriul, câțiva trecători sub umbrele îl ascultau. Omul cu microfonul semăna mult cu actorul american Morgan Freeman. Am trecut pe lângă el și mi s-a părut că mă urmărește cu privirea. Eram aproape de mașină, când a început să cânte What a Wonderful World și pentru câteva clipe mi s-au perindat în fața ochilor momentele senine și frumoase din viață: copiii și nepoții, prieteni, iubiri, excursii, locuri pline de vrajă pe care am avut ocazia să le văd, spectacole de neuitat, succese. M-am întors să-l ascult. În jurul lui se adunaseră  câțiva oameni care își terminaseră cumpărăturile. Spectatorii l-au aplaudat, i-au pus și câțiva bănuți într-o cutie. Lui ”Morgan Freeman“ îi zâmbeau ochii de după mască, iar eu mă gândeam că în ciuda vremurilor dificile pe care le trăim, Louis Armstrong avea dreptate.

Andrei Schwartz

Februarie 2021