Gânduri scrise în anul 1979 la Haifa – Mahane David
Puţini din tinerii generaţiei mele, mergând acum cu paşi pe care timpul îi grăbeşte neîncetat către maturitate, au avut o motivaţie deplină a emigrării lor în Israel, mai ales sub aspect ideologic. Avem cu toţii în minte prelungite seri de discuţii, visuri pe care le speram realiste, imaginări ale viitorului, uşoare conflicte rămase acum mult în urmă, în anii 1970-74 în Bucureştiul nostru natal, de care când şi când, uşoare nostalgii mă leagă, atunci când sub copleşitoarea teamă a scurgerii inefabile a timpului îmi fac bilanţuri parţiale ale sufletului.
Mai mult decât orice, am simţit la un moment dat, de la 16-17 ani şi tot mai mult în anii studenţiei, că apartenenţa mea sufletească la poporul evreu reprezintă pentru mine imboldul principal de a pleca în Israel, unicul punct de pe glob unde găseam justificarea de a mă stabili. Ştiam însă că această plecare va însemna de fapt saltul de pe trambulina vieţii în propriile sale adâncimi tulburi, căci o puteam face doar de una singură.
Această imensă încercare, confruntarea cu necunoscutul şi potenţiala despărţire definitivă de părinţii mei, care reprezintă încă şi acum una dintre cele mai nobile și mai adânci legături umane pe care mi-a fost dat să le cunosc, deci aceste date iniţiale nu au fost suficiente ca să-mi contureze cu adevărat în imaginaţie complicaţiile prin care aveam să trec în următorii ani.
Eram deja absolventă a facultăţii de matematică, aveam 23 de ani și fusesem crescută, în ciuda unor aspre lovituri ale sorţii într-un “puf” destul de fin al lipsei de griji și de probleme.
Și poate în mod paradoxal, ca un preludiu al perioadei grele de luptă și singurătate, în primele săptămâni ale sosirii mele în Țara Sfântă, am trecut printr-o perioadă euforică, în care toate gândurile către trecut au fost oprite de forţa prezentului care mă înconjura. Încet, încet, din camera mică de la ulpanul Borohov[1], cu trei paturi care abia încăpeau şi cu ceasul deşteptător al lui Judy din Canada, sunând strident la 6 dimineaţa, am început să fiu pătrunsă de realitatea trepidantă şi nespus de zgomotoasă a oraşului, a ţării către care venisem ca la o patrie.
Impresiile și stările euforice s-au topit într-o pseudo-linişte a perioadei aşa-zise fără probleme a şederii în ulpan, unde nu dădeam prea mare importanță nici condiţiilor fizice precare, nici totalei lipse de comoditate. Aveam probabil în mod inconştient, o mare putere, pe care anii care au venit au pus-o atât de dur la încercare – siguranţa unei meserii. Nu aveam nicio îndoială privind găsirea unui servici. Este poate ciudat, dar mentalitatea mea românească, pe care aş caracteriza-o în primul rând prin multă conştiinciozitate și claritate a scopului urmărit în perioada apropiată, a fost principala insulă în oceanul mişcător în care simţeam că voi înota vreme îndelungată în căutarea unui ţărm.
În lunile de ulpan şi mai ales cele care au urmat, mi-am amintit și am început şi să folosesc exerciţiile mintale și sufleteşti făcute în ultimul an la Bucureşti, când seară de seară, întorcându-mă la casa din Alexandru Sahia nr. 27, de cele mai multe ori de la lecţiile de ebraică, îmi impuneam să nu mă bucur la gândul că sosesc într-o casă luminată şi caldă, ci între nişte pereţi goi, în care nu se ascunde decât întunericul și unde nu mă aşteaptă nimeni. În mod semiconştient am reuşit probabil să îndepărtez realitatea fizică a unui cămin către extremele gândirii şi închipuirii şi s-o plasez în exclusivitate acolo.Timp de peste trei ani și poate într-un fel până în ziua de azi, noţiunea unui cămin, avută mereu în decursul celor 23 de ani de ani de viaţă în România, s-a topit într-o vagă nevoie de a schimba în stabilitate caracterul temporar al fiecăreia din formele locuibile în care am existat aici în Israel.
Aflată de la începutul venirii mele la Ulpan-ul Borohov de lângă Tel Aviv, am fost mult timp uluită de varietatea umană prezentă în jur, de paradoxala dorinţă, dar şi reuşită de comunicare a unor oameni proveniţi din medii felurite, din state diferite, dar a căror intenţie de a veni în Israel, era mai mult sau mai puţin conştient motivată de acelaşi scop, cel de a-şi găsi o soluţie, pentru ei, care gândeau şi credeau că sunt diferiți de ceilalţi oameni, prin faptul că erau evrei.
Lumea văzută de la Borohov era nespus de pitorească din punct de vedere structural, căci mi se dădea prilejul de a vedea, simţi şi observa pe ceilalţi.
Aceşti “ceilalţi”, veniţi în majoritate din ţările libere, au reprezentat pentru mine, în timpul contactelor destul de superficiale pe care le-am avut atunci, întâlnirea cu valori noi dar palpabile, pe care epoca anterioară mi le zugrăvise doar în imaginaţie prin intermediul cărţilor, ziarelor şi revistelor.
Mi-am dedicat gândurile din acea perioadă, dintre septembrie 1975 și ianuarie 1976, câtorva probleme importante pentru mine, atunci.
În primul rând am remarcat dificultatea generală și a mea în particular, pe care o reprezenta pentru tinerii veniţi din România sau URSS, adaptarea la realitatea unui stat liber. O mentalitate şi un punct de vedere rigid achiziţionate prin educaţia românească, desigur cu avantaje, la care aş mai adăuga și puterea de îndurare – mi-au făcut la început dificilă obişnuirea cu noţiunea și cu practica libertăţii.
Căci, dacă multă lume s-a plâns în România de lipsa libertăţii, atunci aceasta nu s-a manifestat doar prin dificultatea accesului la presă sau la publicistică, ci și la a-ţi urma viaţa pe o cale bine stabilită, fixată anterior, de la care abaterea era atât de imposibilă încât nici nu preocupa prea mult mintea sau imaginaţia cuiva.
Dintr-o dată mă aflam într-o lume a opţiunilor, devenisem o alegătoare. Cred că fiecare a fost în această situaţie. Îmi erau însă neformate atât criteriile, cât și uneltele pentru a face o alegere. Eram într-unul din primele momente în care aş fi avut nevoie de alți oameni
Este foarte ciudat, dar nu prea există, cred, situaţii în viaţă când omul poate fi suficient sie însuşi. Cu atât mai mult, când dispare decorul, dispare scenariul, sunt tăiate toate legăturile cu mediul fizic şi rămânem noi, acea categorie a evreilor emigranţi, totuşi avantajaţi prin aceea că locul emigraţiei noastre nu e oarecare şi suntem prin el olim hadașim, rămânem singuri obligaţi să ne sprijinim doar pe ce este înăuntru. Are loc cu această ocazie și un mare examen al acestui “înăuntru”, pe care ni l-au clădit în timp părinţii, viaţa şi noi înşine.
Un al doilea aspect interesant pe care viaţa la ulpan-ul de tineret îl scotea la iveală era discrepanţa de informare despre prezentul şi viitorul care ne aşteaptă în noua noastră ţară. Am observat că tinerii sosiţi din ţările apusene ale Europei sau din SUA, Canada, Australia nu prea aveau habar de ceea ce urmează să se întâmple cu ei, de posibilităţile pe care statul Israel le putea oferi. Aceste informaţii li se păreau nişte noutăţi inedite, pe care le descopereau zilnic în materialele puse la dispoziţie de ulpan. Spre deosebire de aceşti tineri destul de dezorientaţi, noi, cei veniţi din România și poate câţiva dintre est-europeni, aveam o idee mult mai clară despre viitorul care ne aştepta.
Pentru mine personal erau puţine surprize, majoritatea variantelor erau déjà vu, déjà vecu, informaţiile le adunasem și le disecasem în decursul ultimilor ani în care, fiind în România, verificasem pe toate căile posibile cum va fi când mă voi afla în Israel.
Şi asta era un lucru uluitor să descoperi că tocmai în ţările în care statul Israel depunea eforturi în bani şi oameni pentru a atrage populaţia evreiască locală să emigreze, și anume trimitea reprezentanţi ai Sohnutului (Hasohnut Haiehudit LeEreț Israel – Agenţia Evreiască pentru Israel), tocmai acolo informaţiile erau denaturate, parţiale, departe de realitatea pe care o oferea statul. În schimb, cei ca mine, veniţi din România, USSR (din alte ţări socialiste nu am întâlnit la vremea aceea), eram bine informaţi, cunoșteam drumurile și forurile oficiale, cunoşteam calea de parcurs pentru a obţine anumite ajutoare şi alte informaţii.
Multă vreme m-a preocupat proasta organizare a procesului de emigrare din punctul de vedere al resurselor, al organizării, al luării de hotărâri la nivel guvernamental. Mi-am închipuit de multe ori că aş fi putut să contribui cu ceva la simplificarea birocraţiei integrării noilor veniţi, dacă aş lucra în acest domeniu. Dar niciodată lucrul acesta nu părea posibil, iar eu mi-am condus activitatea într-o lume foarte depărtată de orice implicaţie publică, lume care în vremea tinereţii mele prezenta “adevărata atracţie”, lumea hi-tech-ului.
Firul vieţii a început să se desfăşoare cu repeziciune îndată după sfârşitul anului 1975. Urmăream două scopuri de bază: integrarea mea fundamentală și umană în noua mea ţară, printre oamenii feluriţi ai societăţii eterogene în care trăiam și pe de altă parte înfruntarea dură a destinului aproape de neclintit al părinţilor mei, Rosinger Adalbert şi Malvina, care atunci, după cele mai optimiste dar realiste legi ale închipuirii unui obişnuit al statului român, erau sortiţi să-şi trăiască viaţa într-o pseudo-liniște la Bucureşti, din cauza unei false poziţii de debitor a tatălui meu faţă de acest stat. Au fost ei, părinţii mei, aceia care de departe, dar în fapt de atât de aproape, cei care mi-au asigurat prin permanenta şi consecventa lor corespondenţă, suportul sufletesc, altfel poate de negăsit, constituind fiecare în felul său, mai entuziast, sau mai resemnat, o exemplară dovadă a înţelegerii vieţii, a condiţiei umane pentru a cărei îmbunătăţire permanentă și desăvârşire trebuie să lupţi, în orice condiţii, dar fără a da niciodată curs disperării în faţa apăsătoarei şi inefabilei limite a acţiunii omeneşti. Preluând treptat această nespusă rezonabilitate, am învăţat prin propriile mele grele experienţe de viaţă ce înseamnă să ştii a te bucura de prezent și de intensitatea trăirii sale.
Venisem în Israel îndată după terminarea Facultăţii de Matematică din Bucureşti, care a însemnat pentru mine 5 ani de muncă grea, de confruntare cu perfecţiunea gândirii umane și care a determinat crearea în adâncul meu al unui fel de complex de neputinţă profesională, de neîncredere, de nemulţumire. A fost un contact permanent cu genialitatea minţii omeneşti, iar în ciuda rezultatelor deosebit de bune pe care le-am avut, senzaţia cu care mi-am finalizat studiile de matematică a fost că niciodată nu voi reuşi să ajung la ceea ce ar fi posibil, la ceea ce aş fi năzuit.
Poate că acesta este unicul domeniu al existenţei în care simt că nu am reuşit să depăşesc începutul și că mă lupt în continuare cu neîncrederea, fiind într-o stare de veşnică competiţie cu mine însămi.
După o pauză de aproape trei luni de la începutul scrierii acestor pagini aş adăuga că la 27 de ani, în mai 1979, în mod oficial, dar mai ales neoficial şi sufletesc, am încetat să mai fiu singură în lupta cu viaţa, cu oamenii și cu mine însămi.
Și totuşi, viitorul îmi va mai rezerva nu puţine surprize, ca de altfel oricăruia dintre noi.
Veronica Rozenberg
[1] Ulpan este şcoala de învăţat limba ebraică, un loc a cărui materializare fizică s-a schimbat în decursul deceniilor, dar care a reprezentat întotdeauna un cadru şcolar în care elevii erau noi veniţi în Israel, iar profesorul/profesoara erau persoane cu calificarea de a preda limba ebraică. Eficienţa învăţării limbii era extraordinară, deoarece majoritatea persoanelor care urmau o asemenea şcoală de 4-6 luni puteau să se prezinte drept candidaţi la alegerea unui post corespunzător calificării lor anterioare. Existau ulpan-uri pentru persoane singure, absolvenţi sau în curs de absolvire a unei forme de învăţământ superior, erau şi unele pentru familişti. Copii de vârstă școlară erau în general trimişi la şcoală fără a urma cursurile din ulpan.
19 Comments
Am mai scris, scriu și acum: o poveste impresionantă. Sfârșitul pesimist poate fi depășit prin aceeași forță sufletească pe care autoarea a avut-o în cele mai grele momente ale vieții.
Și da. Emigrarea e un șoc .Mai ales pentru cei veniți din Estul Europei comuniste. Emigrantul rămâne pe o viață emigrant.
O poveste scrisă cu sinceritate. poveste care dezvăluie ceva din sufletul unei persoane în veșnic zbucium cu sine însuși și cu viața . Când îți lași părinții în urmă duci o rană adâncă în suflet. Totuși ai avut norocul să-i revezi….după cum știu.Cât privește solidaritatea emigranților veniți din România ..și famiia mea emigrată în Israel a avut parte de mâini întinse. Nu pot uita.Am venit în Octombrie 75 cam când ai venit și tu. ! La bine și la rău, avem nevoie de cei din jur. E o lege a naturii. Din păcate nu avem întotdeauna parte de ea. Hag Pesach Sameach ! Sănătate !
Eva multumesc pentru comentariu si ma bucur sa te revad 🙂
Doar ca nu “am vut norocul sa-i revad”
Acest noroc a fost o munca serioasa cu autoritatile romanesti, americane si israeliene, care in cele din urma, in exclusivitate datorita celor americane, si lui Ceausescu care a vizitat USA in aprilie 1978, tatalui meu i s-a sters “datoria ” fata de Stat (Decretul dat de Ceausescu in urma vizitei sale la Jimmy Carter in 1978, a fost gasit de mine la Arhivele Nationale, la Bucuresti); Datoriile au fost trecute in contul statului si in iunie 1978 li s-a aprobat plecarea.
Articolul imbina armonios experiente ale emigrarii – comune tuturor celor care au ales aceasta cale – cu trairi specifice unor persoane dar nu si altora.
Astfel, ma identific cu etapa initiala de euforie, care cred ca este declansata de un instinct de autoconservare: “trebuie sa-ti placa mult, nu ai alta alegere” sau/si poate de un sentiment de detasare, de vedea lucrurile din perspectiva unui turist…pana ce realizezi ca asisti la un “spectacol” in care tu esti un actor direct implicat.
Dar alte trairi pe care le evoci, Veronica, imi sunt complet straine. Este insa posibil ca ele nu gasesc rezonanta in amintirile mele datorita conjuncturii diferite a emigrarilor noastre. De pilda, la scurt timp dupa sosirea la ulpan, precum stii, mama s-a imbolnavit grav si a fost internata la spital si nu e exclus ca aceasta problema, care ma preocupa zi si noapte, sa fii impiedicat o auto-analiza mai amanuntita sau mai profunda a starilor mele succesive.
Draga Marina, multumesc pentru comentariu.
Motive principale in diferenta trairilor noastre – in afara imbonavirii mamei tale – au fost cu siguranta inca doua, faptul ca eu am fost singura, al doilea faptul ca am intrat aproape imediat sa lucrez in hitec, un environment (probabil in romaneste s-ar potrivi cuvantul conjunctura, dar nu numai) cu totul necunoscut atunci, in care nu aveam nici o experienta anterioara, si practic nici pregatirea corespunzatoare.
De altfel analiza cum ii spui, a fost facuta ceva mai tarziu si nu in real time, dar totusi de foarte multa vreme.
Si frumoasa si desteapta si foarte culta!
Eu? poate de acord cu mijlocull !!
Principalul insa e cum ti s-a parut 🙂
VD, fac si eu dupa metoda IK :-))
E intr-adevar o coincidenta deosebita in lumea coincidentelor, faptul ca au existat aceste “paralelisme” in
evolutia noastra, cu atat mai mult cu cat incet, incet eu te-am descusut 🙂 si pana la urma ai acceptat sa ne destainui cum ai devenit si tu evreu religios.
Oricum, multumesc pentru comentariu.
Inca un detaliu, si restul iti scriu la mail.
Nu stiu de ce ai fost tu trimis la Bet Alpha, si eu la Borochov, pe vremea aceea, adica in 1975, existau ulpanuri pentru tineri absolventi ai unor studii superioare si venit singuri.
Statutl lor era diferit complet de cel al familistilor sau al celor care nu studiasera. Erau desigur si persoane cu “pile” care ajungeau la ulpanuri mai selecte, dar eu nu am avut pile si am ajuns acolo pe linia obisnuita.
Ulpanul Borochov s-a mutat chiar dupa 2 sau 3 ani intr-un local nou in anul 1978 (era un timp in care mai soseau emigranti chiar si din Romania, dar si din alte state) la Cfar Saba, pe locul celui din Tel Aviv (locatia sa mai exacta era Givataym) sunt astazi blocuri de locuinte, si daca trec prin apropierea garii Arlozorov, am usoare sentimente de nostalgie.
Perioada traita in Israel, este o perioada lunga, lunga si o istorie desigur dubla – de foarte de curand este chiar dubla, wow, nu pot sa cred si ar trebui sa fiu mai afectata “istoric”, dar perioada copilariei si adolescentei mele din Romania, ma coplesesc mult mai puternic si au efecte cu mult mai patrunzatoare, decat perioadele trecute si petrecute aici in Israel.
Despre Ellscint, cumparat ulterior de Philips (Olanda) si de General Electric (USA) pe mail.
Concluzia totusi este ca nu pot sa ma obisnuiesc si sa constientizez ca a trecut atata timp, eu sunt inca “acolo”. Poate si pentru ca intre 2006 si 2015 am vizitat anual Romania, de una sau doua ori.
Va fi probabil primul loc in care voi pleca dupa si daca o sa se termine sau o sa se atenueze nebunia coronariana 🙂
Am citit cu mult interes amintirile Veronicăi Rozenberg. Din câte am observat din relatările prietenilor şi cunoştinţelor care au emigrat, cu toţii au avut câte o perioadă dificilă în primele luni, în primul an, dar până la urmă fiecare şi-a găsit locul unde a dat randament maxim. Toţi prietenii mei ajunşi în Israel s-au realizat, în timp ce nu pot spune acelaşi lucru despre toţi cei care au plecat mai departe în SUA sau Europa de Vest. Povestea care m-a impresionat cel mai mult a fost a unei prietene de-a mamei mele care a emigrat la vârsta (de atunci) a pensionării în România. Era văduvă şi avea un copil născut târziu ( ea însăşi supravieţuise Holocaustului). A ajuns în Israel, ştia cinci limbi de circulaţie internaţională, dar ebraica i s-a părut îngrozitor de grea şi avea impresia că niciodată nu-şi va găsi de lucru în domeniul ei – psihologia. Şi totuşi a răzbit. În mai puţin de un an lucra ca psiholog la unul dintre spitalele cele mai bune şi a lucrat până după 70 de ani. Şi-a cumpărat un apartament şi a reuşit să călătorească prin lume.
Daca nu ma înșel înțeleg că n-ați avut o familie, sau prieteni, care să vă fi așteptat la sosirea in Israel.
Ușurința și rapiditatea cu care eu și foți ai mei ne-am adaptat noii (vechii) patrii s-a datorat in f mare măsură faptului ca am fost ajutați, mai ales moral și din punct de vedere sufletesc de (nu exgerez!) zeci de persoane, emigrate cu 3-30 ani înaintea noastră și care au făcut totul pentru ca să ne simțim din prima clipă doriți aici.
Din câte știu, această situație a familiei mele nu a fost cu nimic specială. De la sfârșitul secolului XIX evreii români s-au așezat aici, emigrarea din România devenind un fenomen continuu, întrerupt din când în când de inumanele hotărîri ale regimului comunist.
Iar noi la rândul nostru am ajutat în acelaș fel pe cei veniți după noi.
Încă o dată, nu am date precise, dar cred că acest fenomen ”românesc” e unic în istoria emigrației evreiești spre Palestina/Israel.
GBM
🙂
Dle GBM,
Va lamuresc putin:
Din partea tatalui meu nu am avut nici o familie, caci toata a disparut in Holocaust, ei traind la Oradea. Si poate ca de partea dinspre (Swann) Oradea, ar fi venit vreun sprijin.
Familia mamei era in Israel, dar nu au facut nimic ca sa se intample ceea ce vi s-a intamplat dvs. Situatia prietenilor mei emigrati in Israel a fost diferita de a mea.
Legatura cu verisorii mei, sau cu unchi, matusi era slaba si nu a avut nici o influenta in adaptarea mea.
Poate ca au fost unele cauze, poate ca pe unele nu le-am putut intui atunci, dar realitatea este ca am banuit de acasa ca asa va fi.
Nu am nici acum nici o legatura cu aceste persoane, desi vizitez mormintele unora dintre ei, care se afla la Haifa.
Eu nu as spune ca am – si nu numai din experienta mea personala – perceptia unui fenomen romanesc despre care dvs vorbiti, desi este adevarat, in situatii pe care le-am cunoscut au existat “maini intinse”.
Am vizitat Israelul in anul 1972 pentru o luna de zile, era o vreme in care se putea obtine viza de turist destul de usor, eu fiind atunci studenta in anul 2 spre 3. Am locuit la o matusa si la prieteni de-ai tatalui meu. Stagiul in familie m-a lamurit si mai bine despre ce va urma, dar pentru mine, venirea in Israel, pe langa ca era un deziderat era si un mijloc de a determina venirea ulterioara a parintilor mei, cu ajutorul interventiilor straine. Nu aveam certitudini, dar stiam ca voi face tot ce-mi va sta in putinta si am reusit dupa trei ani.
Nu a fost vorba de rascumpararile de care povesteste Excelenta sa Radu Ioanid in cartea cu acest subiect.
A fost o interventie directa la Nicolae Ceausescu in anul 1978, in timpul vizitei sale la presedintele Jimmy Carter.
Multumesc pentru comentariu. Va doresc Hag Sameach !
Nu vă invidiez…….
Legaturile mele cu familia mea (cam 270 suflete, unele disparute deja) sunt foarte puternice, desi suntem dispersați pe trei continente.
Iată motivul pentru care scriu acum povestea familiei mele care incepe din anul 1870 si pentru care sunt ajutat (cu date și informații) de multi membri.
Hag Sameah
GBM
Fromidabil numarul de membrii ai familiei.
Dar poate cel mai apreciabil este mentinerea relatiei cu aceste persoane.
In realitate, si eu am avut niste rude in USA, cu care am stabilit nu de mult o legatura, erau rude ale fratilor bunicii mele din Botosani, care au fost condusi de strabunica, dincolo de granitele Romaniei, pentru a nu fi concentrati in WWI.
Ma gandesc nu odata la scrierea propriilor intamplari de viata, chiar si fara a detine cheia unei continuitati, precum o aveti dvs.
Va doresc s-o realizati pana la capat si sunt convinsa ca va fi un document valoros si inspirat.
E vorba de șase generații.
Ne scriem și vorbim intre noi in trei limbi:engleza, ivrit și spaniola.
Stim tot timpul unii de alții.
Legătura asta e f importanta pentru generațiile tinere.
Sper să continue.
GBM
Este mai mult decat impresionant, si multitudinea generatiilor, si a varietatii limbilor, deci cu siguranta a locatiei pe globul pamantesc. Este o foarte frumoasa relatie de familie, putini dintre prietenii pe care ii cunosc au pastrat cu o asemenea sfintenie, ceea ce a reusit familia dvs.
Le doresc generatiilor urmatoare sa continue frumoasa traditie, va multumesc pentru sharing 😉
Totul are un inceput, nimic nu vine din generatie spontanee….
Deci exista sperantze pentru fiecare
GBM
Probabil, speranta moare ultima, sanatate si va doresc o activitate sustinutaI in continuare, !!
Multumesc
GBM
VR Interesant articol, mai ales cand vad ca am avut existente “paralele”. Am fost vecini in Romania probabil la citeva sute de metri, eu locuind pe Dionisie Lupu. Si eu am sosit singur fara parinti cam in aceeasi perioada. Diferenta a fost ca tu ai fost la Ulpan pe Borohov in Tel Aviv, cand eu am fost repartizat pe granita la beit Alpha. Eu stiam deja ebraica destul ca sa am un servici asa ca am plecat de acolo dupa doua zile. O alta asemanare stranie este ca am lucrat la Elscint in aceeasi perioada 1976-1979. Daca esti interesata sa continuam conversatia, Andrea are emailul meu.
Articol foarte sincer si direct si te felicit pentru asta. Asa cum a spus cineva, cea mai mare realizare a fiecarui om, este sa ajunga sa se cunoasca pe sine. Foarte putini ajung la asta. In emigrare este o perioada cand te simti foarte singur pina te “conectezi” cu societatea din jur. In perioada asta ajungi sa te cunosti mai bine.