– Ai încercat pe Facebook şi nu ai găsit nimic?

– Am încercat. N-am găsit.

– Pe Linkedin ai încercat?

– Tot nimic.

– Încerc şi eu să dau o căutare generală pe Google, în Pagini Albe sau Pagini Aurii… Poate are o firmă, un PFA, sau o fi primit un bilet de odihnă la Casa Judeţeană de Pensii…

– Poate pe Instagram sau pe TikTok…Nu se ştie niciodată. Ne reauzim, servus!

– Servus!

Ce plăcute sunt aceste zile febrile care preced reuniunea colegilor de clasă! Întinerim instantaneu, ne regăsim tonul şi limbajul celor mai frumoşi ani! În 29 mai se împlinesc 50 de ani (o jumătate de veac!) de la banchetul de absolvire a liceului.

Îmi amintesc că în primăvara târzie a lui 1969, la liceul nostru, Liceul Emil Racoviţă din Cluj (LER) – astăzi colegiu naţional – a avut loc întâlnirea de 50 de ani a promoţiei din 1919. Toată şcoala s-a pregătit intens pentru acel eveniment. Eram într-a zecea şi, împreună cu o colegă de clasă, am petrecut ore în şir în cuşculia unde se găsea arhiva şcolii, pentru a alege cotoarele diplomelor absolvenţilor din 1919. O elevă eminentă dintr-a XI-a a fost desemnată să rostească alocuţiunea de întâmpinare a absolvenţilor. În ziua cea mare, vreo 10-15 foşti elevi şi dirigintele lor au intrat pe poarta şcolii. Cu toţii eram adunaţi în careu şi am fost profund dezamăgiţi când i-am văzut. Erau nişte bătrânei şi aveau un diriginte matusalemic. Nici nu ne trecea prin minte că şi noi aveam să fim protagoniştii întâlnirii de 50 (cincizeci) de ani de la absolvirea şcolii. Era un orizont de timp care exceda imaginaţia noastră!

Acum cincizeci de ani (în acea fermecată lună mai a balului absolvirii), pentru sufletele noastre cuprinse de emoţie şi exuberanţă, nu exista decât frenezia timpului prezent. Eram convinşi că vom rămâne cu toţii neschimbaţi, prinşi în globul de vrajă pe care-l trăiam! Într-un fel aveam dreptate, întrucât în răstimpuri, atunci când ne întâlnim cu colegii, ne regăsim în acelaşi spaţiu magic pe care eu l-am numit Planeta LER (şi puteţi citi despre el aici https://baabel.ro/2016/06/noi-cei-de-pe-planeta-l-e-r/).

Este un motiv cât se poate de întemeiat să ne revedem cât mai des. Înainte de pandemie „nucleul dur” al clujenilor se întâlnea lunar, iar cu colegii care locuiesc în alte oraşe ne revedeam anual. În plus, ori de câte ori venea pe „acasă” vreun coleg de clasă stabilit în străinătate, organizam întâlniri „extraordinare”. Totuşi, reuniunea de 50 de ani pretinde un eveniment cu totul ieşit din comun! Atâta doar că vremurile pandemice nu ne permit, deocamdată, să organizăm întâlnirea “cu prezenţă fizică”, obligându-ne să găsim o variantă “virtuală”.

Mai întâi dorim să întocmim o listă cât mai completă a colegilor noştri, actualizată şi cu cei care absentaseră de la reuniuni în ultimele…decenii. Iată de ce noi, organizatorii, povestim tot mai des la telefon, punându-ne la bătaie toate competenţele digitale şi detectivistice.

Sună telefonul.

– Servus!

– Servus.

– Mă tem că am căutat un nume greşit. Oare Feri cum îşi scria numele de familie, cu ţ românesc sau cu cz?

– Nu mai ştiu sigur… Aşteaptă puţin să verfic în sonet.

– Tu mai păstrezi sonetele?!

– Da, sunt într-o poşetă.

Poşeta de piele mi-o aduseseră părinţii din Polonia, împreună cu o pereche de cizme de aceeaşi culoare: bleu-marin. Mai exact poşeta era asortată la cizmele înalte, din piele moale, pe care le-am purtat cu mare plăcere (şi mândrie) pe tot parcursul iernii claselor XI-XII. Cizme maxi, la paltonul şi uniforma… mini. În schimb poşeta nu era cine ştie ce, aşa că nu am purtat-o prea mult – nici nu avea curea de pus pe umăr – dar a fost de mare folos ca s-o burduşesc cu sonete, drept care şi astăzi, după cincizeci de ani, pare ca nouă. Îndreptându-mă spre dulap, cu telefonul mobil la ureche, am timp să pun o întrebare care mă frământă de multă vreme, dar nu am formulat-o niciodată:

–Tu ştii de ce se numesc sonete?

– Habar n-am!

– Nici eu nu ştiu… Şi nu cunosc nici sorgintea lor…

După o căutare în DEX, din care am aflat că sonetul este o poezie cu formă fixă, că există atât sonet, cât şi… anti-sonet, am citit istoria succintă a sonetului şi am găsit mai multe exemple de sonete celebre, am mai dat o căutare pe Google şi, după un număr de referinţe care trimiteau la poezie… Evrika!

Am descoperit site-ul https://sonete.ro/ care se ocupă cu confecţionarea de… sonete de absolvire şi dă şi o definiţie a lor: Un „sonet” este un pliant care conține numele elevilor și profesorilor, un motto al clasei și (eventual) fotografia elevului căruia îi aparține. Sonetul se face pentru a fi dat ca amintire profesorilor, prietenilor, rudelor etc. Obiceiul de a da sonete la terminarea clasei a XII-a este specific Ardealului.

Într-adevăr, obiceiul este specific transilvănean şi a fost preluat – la fel cu restul obiceiurilor legate de absolvirea liceului – de la absolvenţii şcolilor maghiare. În maghiară evenimentul de rămas-bun de la alma mater poartă numele de ballagás (mers agale).

Bazele acestui frumos obicei, răspândit pe toate meleagurile Austro-Ungariei, care continuă şi în zilele noastre, au fost puse de către absolvenţii academiei miniere şi forestiere din pitorescul oraş Selmecbánya, cunoscut şi sub numele german Schemnitz, astăzi Banská Štiavnica din Slovacia

https://en.wikipedia.org/wiki/Bansk%C3%A1_%C5%A0tiavnica

Academia Minieră din localitatea, vestită pentru minele sale de aur şi de argint încă din Evul Mediu, a fost înfiinţată în 1735, fiind prima de acest fel din Ungaria. În 1807 a luat fiinţă un institut forestier, iar în 1848, printr-un decret al Împăratului Francisc I al Austriei, cele două au fost unite, primind numele de Academia Minieră şi Forestieră. Potrivit unor surse, această academie ar fi fost prima instituţie de învăţământ superior tehnic din lume.

În anii 1870 absolvenţii acestei academii au fost cei dintâi care şi-au luat rămas bun, cu cântecul Ballag már a véndiák (absolventul pleacă agale) pe buze şi cu câte o bocceluţă pe umăr, având drept merinde o turtă, sare, un pumn de ţărână şi un desen cu clădirea şcolii.  

Cântecul care a dat numele acestui obicei de părăsire a almei mater – ballagás – este de fapt o melodie studenţească germană de la începutul veacului al XIX-lea, tradusă în maghiară de Csengey Gusztáv, fiind intonat şi în zilele noastre la festivităţile de absolvire de la liceele maghiare. Versurile exprimă tristeţea celui care părăseşte şcoala pentru a porni pe cărarea vieţii, tot mai departe de prietenii şi colegii de care se desparte cu o ultimă strângere de mână.

Cu timpul, obiceiul preluat de multe alte şcoli de pe cuprinsul Imperiului s-a întregit cu alte elemente, precum: tabloul absolvenţilor, serenadele cântate sub geamul profesorilor şi banchetul de adio, iar în „bocceluţa” absolventului s-a adăugat (probabil în locul cartonaşului cu imaginea şcolii) aşa-numita kicsengetési kártya. Pliantul de carton de mici dimensiuni care cuprinde numele şcolii, un moto, listele profesorilor şi colegilor de clasă, servea drept suvenir împărţit colegilor şi prietenilor, dar şi ca invitaţie la serbarea absolvenţilor care în vremurile noastre a luat dimensiuni tot mai ample. În această zi festivă curtea şcolii se umple de invitaţi – părinţi, bunici, rude, prieteni, cunoştinţe, vecini – şi e inundată de buchetele de flori aduse de aceştia.

Elevii şcolilor româneşti din Transilvania au preluat obiceiul, căruia i-au dat numele de Ultimul Clopoţel. Cântecul intonat în aceste şcoli este Gaudeamus Igitur. Sorgintea acestuia e datată în 1287, întrucât unele dintre versurile sale coincid cu cele ale unui străvechi cântec studenţesc întitulat De Brevitate Vitae, al cărui manuscris se află la Biblioteca Naţională a Franţei. În spaţiul german cântecul a apărut în anii 1717-1730, versiunea actuală a textului latinesc fiind inclusă în Cântecele Studenţeşti culese de către Kindleben în 1781. Melodia cunoscută de noi a fost tipărită în 1788.

Gaudeamus Igitur a inspirat mai mulţi compozitori celebri, precum: Franz Liszt, Piotr Ilici Ceaikovski (care a compus o variantă pentru cor bărbătesc şi pian, la patru voci) şi Johannes Brahms, care a inclus-o în finalul apoteotic al Uverturii Academice.

Textul original are zece strofe, din care absolvenţii actuali cunosc trei (uneori doar două). În esenţă ele vorbesc despre bucuria tinereţii, celebrarea profesorilor, dar şi despre scurtimea vieţii şi moartea implacabilă.

De menţionat că acest cântec bine-cunoscut este şi imnul Jocurilor Universitare Internaţionale.

Absolvenţii şcolilor româneşti din Transilvania i-au dat pliantului de absolvire denumirea de sonet. Nu am găsit nicio explicaţie istorică pentru acest fapt, însă potrivit teoriei unui prieten, Laszlo Alexandru – apreciat publicist, polemist, scriitor şi, nu în ultimul rând, profesor de italiană – s-ar putea face o analogie între forma pliantului (alcătuit din două părţi: lista profesorilor şi a elevilor) şi forma fixă a sonetului (două catrene şi două terţine). Până la proba contrară am acceptat această explicaţie. Tot el mi-a spus că mai nou, de vreo zece ani, elevii lui au renunţat la sonete, locul lor fiind luat de diverse forme de păstrare a amintirilor în format digital.

Tablourile absolvenţilor au ieşit din modă de prin anii 1980, locul lor fiind luat de albume, şi nici obiceiul serenadelor – interzis în aceiaşi ani de către regimul comunist (pentru tulburarea liniştii publice!!!) – nu a mai fost reluat.

Pot conchide că mă număr printre fericiţii absolvenţi ai anilor când în luna mai, înmiresmată de liliacul înflorit, Clujul îşi sărbătorea absolvenţii. Locuiam într-unul din blocurile construite pentru cadre didactice universitare (mulţi dintre aceştia aveau soţii profesoare de liceu), astfel încât seară de seară răsunau serenadele elevilor şi studenţilor. Se cânta până când se aprindea lumina la fereastra profesorului sărbătorit şi acesta le mulţumea sau, uneori, îi poftea la un pahar de vorbă.

Cum să nu-mi amintesc de răstimpul în care am fost la serenade cu clasa?! Colindam străzile Clujului, emoţionaţi şi fericiţi, eram primiţi (şi omeniţi) de către profesori. Ne consideram celebri, pentru că tabloul nostru era expus în vitrina unei librării din centru (fiecare tablou cu absolvenţi îşi găsea loc într-o vitrină sau alta din oraş).

Dar unde-i neaua (liliacului înflorit) de mai an?! Mi-au rămas amintirile inefabile şi sonetele palpabile care – iată – au devenit surse documentare pentru ortografierea numelor colegilor de clasă.

Poşeta mea albastră păstrează în pântecele ei sonetele primite de-a lungul câtorva ani de la absolvenţii de liceu – prieteni mai mari sau mai mici decât mine – şi mulţi colegi de clasă, de liceu, de generaţie.

Cartoanele de diferite forme, cu diverse moduri de pliere – potrivit inventivităţii, dar şi modei timpului – poartă şi fotografia titularului (alb-negru, fireşte) şi câteva rânduri scrise de acesta. Îndeobşte un citat care i se părea caracteristic pentru crezul său sau pentru însuşirile destinatarului şi, uneori, – peste ani acestea aveau să fie cele mai preţioase – câteva gânduri sau urări adresate acestuia din urmă.

În perioada aceea motourile înscrise pe tabloul de absolvire (care de obicei coincideau cu cel de pe sonet) erau aprobate de către Comitetul Municipal UTC (sau PCR?) şi reflectau fidel spiritul epocii. Uneori elevii „fentau” cenzura cu un moto latinesc sau înscriind pe sonet un moto diferit faţă de cel “oficial”, de pe tablou. Totuşi, în 1956 elevii unui liceu maghiar Miercurea Ciuc au suportat consecinţele plătind alegerea unui moto din poezia clasică maghiară, cu preţul eliminării de la bacalaureat.

Sonetul clasei mele (clasa specială de fizică de la LER) a fost proiectat de… tata şi face notă discordantă, prin simplitate şi umor. Motoul l-am ales eu (din Paul Éluard), însă retrospectiv îmi reproşez că aş fi putut face o alegere mai bună.

Nu am putut rezista nici de astă dată (ca întotdeauna, de altfel) să nu iau în mână fiecare sonet în parte, să nu privesc fotografia minusculă a celui (celei) care mi l-a dăruit, să nu citesc dedicaţia şi să nu mă abandonez amintirilor preţioase şi reconfortante care mă învăluie de fiecare dată când deschid poşeta cu sonete.

Referinţe

https://dexonline.ro/definitie/sonet

https://hu.wikipedia.org/wiki/Ballag%C3%A1s

https://hu.wikipedia.org/wiki/Ballag_m%C3%A1r_a_v%C3%A9n_di%C3%A1k

http://users.atw.hu/borbelevente/pkartya.php

https://en.wikipedia.org/wiki/Gaudeamus_igitur

Andrea Ghiţă