Yair Lapid, președintele partidului de centru Yeș Atid, urma ca până miercuri, 2 iunie a.c., cel târziu la ora 23.59, să anunțe șefului statului, Reuven Rivlin (de  fapt fostul șef al statului, deoarece pe 2 iunie în cadrul Knesset s-au desfășurat alegeri prezidențiale) că a reușit să înjghebe un guvern de coaliție – de unitate, cum au declarat participanții – sau unul al schimbării. În caz de succes, după 12 ani la putere, guvernul de coaliție de dreapta, format din Likud și câteva partide religioase, precum și premierul Benjamin Netanyahu vor fi înlocuiți. Dacă în ultimele ore se va ajunge la o înțelegere, noul cabinet va fi compus din șapte partide, de la extrema dreaptă la extrema stângă, considerând că Yamina a lui Naftali Bennett, viitorul premier, face parte din prima categorie, iar Meretz, condus de Nitzan Horowitz, din cea de a doua. Se mai adaugă și partidul arab Ra’am , condus de Mansour Abbas.

Dacă se vor soluționa  neînțelegerile din ultimele ore – referitoare la cererea deputatei Ayelet Shaked, numărul doi din Yamina, de a participa la Comitetul juridic de selecție (în locul lui Merav Michaeli, liderul Partidului Muncii) și la cererile lui Mansour Abbas, legate de renunțarea la evacuarea locuitorilor arabi considerați ilegali sau la taxarea lor, Israelul urmează să fie condus de o coaliţie compusă din partidele de dreapta Yamina, New Hope și Israel Beitenu, cele de centru Yeș Atid și Alb-albaștri, cele de stânga Partidul Muncii și Meretz, precum și un partid arab, Ra’am, care nu va intra în guvern, ci va oferi sprijin parlamentar. Fără cei patru deputați ai Ra’am nu se va obține majoritatea de 61 de voturi pentru coaliție. Problema este că, din cauza întârzierilor în negocierile dintre partide, Knessetul nu a putut fi anunțat în timp util și marja de vot din parlament s-a extins la 12 zile, în loc de șapte, cât ar fi fost dacă anunțul privind formarea guvernului s-ar fi făcut mai repede. Și cum președintele parlamentului face parte din Likud, el ar putea amâna votul până în ultima zi, timp în care coaliția Netanyahu ar putea încerca să spargă unitatea „blocului schimbării”, atrăgându-i de partea ei pe unii eventuali ”traseiști” din partidele de dreapta.

Formarea acestui guvern este oarecum surprinzătoare dacă îi urmărim istoria. În prima fază, chiar în ziua în care a izbucnit conflictul cu Hamas, Yair Lapid urma să anunțe succesul negocierilor. Războiul de 11 zile, însoțit de revoltele arabilor israelieni în orașele locuite de populații mixte și din Cisiordania, pierderile Hamas datorită noii tactici și noilor înzestrări ale armatei israeliene (care pentru prima dată a folosit inteligența artificială pentru a evita, pe cât posibil, victimele civile) sugerau celor care au urmărit evenimentele eșecul formării ”blocului schimbării”. Mai mult, Naftali Bennett a declarat că în urma războiului va sprijini formarea unui guvern de dreapta, iar prezența unui partid arab într-o coaliție era exclusă. Dar lucrurile nu au evoluat în această direcție. Se pare că o parte a opiniei publice israeliene nu a fost mulțumită de prestația lui Benjamin Netanyahu și i-a reproșat că a cedat presiunii americane și nu a mai continuat războiul. Convins că încercările lui Netanyahu de a forma un guvern sunt sortite eșecului, Bennett s-a retras și a reluat negocierile cu Lapid, iar de voie-de nevoie, ”blocul schimbării” a acceptat partidul Ra’am.

Dacă se formează acest guvern, întrebarea este în ce măsură va rezista el, care este liantul unei atari coaliții? Drept răspuns, liderii celor șapte partide au declarat că doresc să excludă un al cincilea tur de scrutin, ale cărui rezultate, după părerea lor, vor fi tot atât de neconcludente ca ale celor patru alegeri anterioare.

Israelul are nevoie de un guvern stabil care să rezolve problemele acute, cum ar fi pandemia de coronavirus sau bugetul care nu există, de peste un an, securitatea și revenirea la o coexistență, cât de cât pașnică, între arabii și evreii din orașele cu populație mixtă și nu numai acolo. Liderii din cadrul ”blocului schimbării” au arătat că se vor ocupa de probleme pragmatice, punctuale, și nu de cele legate de ideologia partidelor. Lucruri frumos formulate, dar majoritatea opiniei publice ştie că, de fapt, liantul cel mai puternic al partidelor componente este dorința de a-l schimba pe Netanyahu. Fie din convingerea că un om politic acuzat de corupție nu mai poate continua să conducă țara, fie din ambițiile personale ale unor lideri care ar dori să-i ocupe postul.

Dacă vor trece peste toate obstacolele și vor obține votul, oare cât timp va funcționa acest guvern? Există o imensă prăpastie ideologică și politică între cele șapte partide. Cum vor putea fi împăcate ideile lui Bennett, care de ani de zile este reprezentantul coloniștilor din Cisiordania şi susținătorul anexării unor zone locuite de palestinieni, cu partidele care se pronunță în continuare pentru soluția a două state? Ce se va întâmpla cu formula ”Israel – stat evreiesc”, agreat de dreapta și respins de stânga? Există opinia – susținută, ce-i drept, de partidele care îl sprijină pe Netanyahu – că partidele de centru și de stânga din ”blocul schimbării” ar susține revenirea SUA în acordul semnat cu Iranul. Ce se va întâmpla cu Acordurile Abraham, semnate în perspectiva formării unei coaliții anti-Iran, în care rolul principal ar fi revenit Israelului? În multe alte probleme interne, economice și sociale, pozițiile partidelor sunt diferite. Întrebarea este dacă partidele componente vor fi în stare să renunțe la o serie de ambiții, să fie pregătite pentru compromisuri reciproce și, mai important, să ajungă la o înțelegere în ceea ce privește prioritățile țării. Este un examen dificil, pe care nu este sigur că îl vor putea promova.

Eva Galambos