Un carnet de notiţe „pt. PCR” şi o amnezie care mă nedumereşte

Cu mulţi ani în urmă am citit (sau am auzit) că evenimentele istorice nu trebuie judecate la cald. „Cartea istoriei trebuie închisă şi recitită după 50 de ani”. Nu ştiu cine e autorul acestei ziceri şi nici dacă ea sună aşa exact aşa, însă – potrivit unui tânăr şi erudit istoric, care scrie uneori în Baabel – pentru cercetarea istorică e nevoie de o anume distanţare şi mi-a dat drept exemplu faptul că de-abia acum apar monografiile credibile despre asasinarea lui Kennedy.

Cu câteva zile în urmă am avut întâlnirea de 50 de ani de la absolvirea liceului (despre care am şi pomenit într-un articol anterior https://baabel.ro/2021/04/poseta-cu-sonete/ ), dar lucrul cel mai memorabil care s-a petrecut acolo nu se referă la anii de liceu, ci la cu totul altceva.

O colegă mi-a înmânat cu carnet de culoare bej, de dimensiunea unei jumătăţi de caiet, pe care scria NOTES. Mi-a spus că l-a găsit printre lucrurile lăsate în urmă de mama ei (care trecuse la cele veşnice cu câţiva ani în urmă) şi nu l-a aruncat pentru că a observat că avea legătură cu mine. Colega mea locuieşte în străinătate şi abia acum, la întâlnirea de 50 de ani, a avut ocazia de a-mi da carneţelul. Am privit-o nedumerită, dar mama ei fiind ani de zile secretara catedrei unde am lucrat, nu era exclus ca acel Notes să aibă legătură cu mine deşi nu mi-l aminteam deloc. Dar deloc!

L-am deschis. Pe prima foaie scria: CARNET PT. PCR, iar pe a doua Permanenţe. Am început să-l răsfoiesc şi am constatat cu uimire că tot carneţelul era completat cu scrisul meu de mână. Nu numai că „avea legătură cu mine”, ci fusese carnetul în care îmi luam notiţe la „permanenţele” B.O.B. Mecanică II[1], în perioada martie 1982 – martie 1983. Habar nu am de ce le-o fi spus „permanenţe” acestor instructaje… periodice, dar aşa se numeau. Cert este că notesul cuprindea şi procesele verbale ale şedinţelor BOB, pe care apoi le dactilografia secretarea catedrei noastre (mama colegei mele de liceu). Bănuiesc că aşa o fi rămas la dânsa carneţelul umplut până la ultima filă şi, fiind o femeie extraordinar de corectă, nu l-a aruncat nici după spulberarea PCR. Ea nu fusese membră de partid şi (aflu abia acum) că i se ceruse să semneze o declaraţie că nu va divulga „secretele de partid”. Acest carnet îi fusese încredinţat spre păstrare. Şi l-a păstrat… până la sfârşitul vieţii.

Mă uitam siderată la acest document vechi de 38 de ani, de care nu-mi aminteam deloc, dar absolut deloc.

Când am ajuns acasă de la petrecerea aniversară, m-am aşezat în fotoliu şi am început să citesc din Notes.

Treptat mi-am amintit că în primăvara lui 1982 am fost aleasă în BOB, ca „secretară cu organizatoricul”. Eram nou venită în catedră (după un stagiu de trei ani în informatică). Intrasem în partid în anul III de facultate, dar nu avusesem nicio funcţie şi acum primisem resortul cu cea mai multă hârţogărie. Răspundeam de: evidenţă, mobilizări şi viaţa internă de partid. La prima „permanenţă” mi-am notat cu multă conştiinciozitate că trebuia să am „caiet de evidenţă a membrilor (ţinut la zi), un registru de procese verbale ale adunărilor generale, un registru cu procesele verbale ale şedinţelor de birou (semnate de toţi membrii biroului)”. Trebuia să lansez cu trei zile înainte „convocatoarele” pentru şedinţele de partid care mi se returnau semnate şi le păstram în „dosarul de convocatoare”. Trebuia să obţin de la „comitetul de partid” un carnet nou de cotizaţii şi  urma să actualizez „evidenţa” la nivelul comitetului. Răspundeam de „dosarul cu materialele prezentate la adunările generale” (bătute la maşină în trei exemplare din care unul se reţinea şi două se înaintau la comitetul pe facultate şi cel pe Institut). Răspundeam de „Dosarul cu planurile de muncă trimestriale şi anuale”, de „Dosarul cu propunerile oamenilor muncii” (din cadrul „discuţiilor individuale”), dar sarcina mea cea mai importantă era să fac dosarele studenţilor care urmau să fie primiţi în partid. Aceste primiri se făceau pe baza a trei criterii: media la învăţătură, activitatea obştească şi originea socială. Trebuia să întocmesc şi „Tabelul cu perspectiva de primire în partid” în care erau trecute persoanele propuse de Biroul ASC[2], potrivit următoarei structuri: 20% femei, 20% alte naţionalităţi şi 50% tineri cu origine muncitorească sau CAP”. Lunar se puteau primi „un număr limitat de tineri”, eu urmând să fac dosarul de primire care cuprindea: autobiografia scrisă de mână (peste 2 pagini), recomandarea unui membru PCR cu vechime (vizată de secretarul de partid), recomandarea organizaţiei ASC din care făcea parte studentul, Angajamentul Solemn, cererea tip şi referatul BOB. În adunarea generală de primiri se putea intra doar cu un „dosar complet”. Acolo studentul, după ce răspundea la diverse întrebări şi dacă era votat, dădea citire „Angajamentului Solemn” şi-l semna. Apoi urma să întocmesc şi dosarul pentru confirmare la comitetul pe facultate. Şi mai aveam de făcut statisticile periodice privind componenţa organizaţiei de bază.

Primele pagini ale carneţelului le scrisesem într-un suflu, copleşită probabil de multitudinea sarcinilor care se prăvăliseră peste mine. Celelalte pagini cuprind notiţe scurte, cu prescurtări şi, mai ales, nume şi date ale studenţilor cuprinşi în „perspectiva de primiri”. Şi statistici periodice cu „componenţa” membrilor organizaţiei de bază (care se modifica tot timpul pentru că la fiecare adunare generală erau primiţi noi membri). Paginile mai aerisite şi prescurtările indică faptul că mă „rutinasem”, mai exact am intrat şi eu în rândul celor care făceau totul mecanic. Adevărul e că – spre norocul meu – toată lumea din preajma mea făcea lucrurile formal şi cu destulă lejeritate. În instituţie erau şi „activişti” ambiţioşi, carierişti, dar eu nu am avut de-a face cu ei.

Tot răsfoind carnetul, mi-am amintit că şedinţele de BOB se ţineau în cabinetul de lângă Laboratorul de Termotehnică (unde erau o mulţime de motoare şi utilaje), era frig şi sub lumina slabă a tuburilor de neon eram cu toţii livizi. Colaboram bine cu ceilalţi membri ai biroului, mai exact eu ascultam de ei, fiind cea mai tânără. În mod interesant nu ţin minte să fi pus la îndoială vreo acţiune. De fapt, nu prea discutam, eram „operativi” adică ne străduiam să încheiem cât mai repede şedinţele şi să prindem autobuzul, să ne putem sui în el înainte să iasă de la cursuri puhoiul de studenţi sau – şi mai rău – muncitorimea de pe platforma industrială, unde se afla şi clădirea Facultăţii de Mecanică. Pe liniile de autobuz 5 şi 9 – care legau cartierele oraşului cu platforma industrială –  circulau autobuze Ikarus roşii cu burduf, cu rezervoare de gaz pe capotă. În orele de vârf erau burduşite cu călători (am călătorit de multe ori pe scară), iar la alte ore umblau foarte rar. Erau doar puţine autobuze pe linie, majoritatea cu burduful zdrenţuit. Adeseori cauciucurile reşapate la fabrica din Zalău explodau pe drum şi noi o luam pe jos către oraş, cale de câţiva kilometri.

Un alt motiv pentru care ne grăbeam „în oraş” era ca să „prindem vreo coadă” la mezeluri, unt, brânză (sau alte alimente scumpe la vedere), înainte să se fi adunat lumea care ieşea de la serviciu pentru că dacă nu erai destul de în faţă nu mai „apucai” la nimic.

Sarcina mea principală era să întocmesc dosarele de primiri în partid, adică să interacţionez cu studenţii care urmau să intre în PCR. Lista era recomandată de ASC, dar erau şi studenţi care ne căutau pentru a solicita să fie primiţi în partid. De câteva ori s-a întâmplat să discutăm noi cu studenţii foarte buni la învăţătură şi să-i întrebăm dacă vor să intre în partid. Nu ţin minte să fi existat vreunul care să refuze. Calitatea de membru de partid era indispensabilă pentru avansarea în muncă şi era indicat ca atunci când ajungeau în producţie să fie deja membri de partid pentru că acolo, în uzină, prioritatea la primire – potrivit indicaţiilor – o aveau muncitorii şi nu „intelectualii”. Dacă erai student, intrai în altă…statistică.

Numele, data şi locul naşterii, profesiunea părinţilor, apartenenţa politică a părinţilor, media, activitatea – acesta era capul tabelului cu „rezerva de membri de partid”. Cu un efort de memorie se developează chipurile unora dintre ei. Erau studenţi foarte buni, unora le-am predat fizică şi am făcut împreună ore în sălile şi laboratoarele neîncălzite, cu frecvente pene de curent…Cu alţii am chiulit în grup de la ultimele ore de după amiaza ca să ajungem la timp la concertul simfonic. Filarmonica era singurul loc public autentic. Acolo lipseau cuvintele şi puteai să te laşi în voia muzicii tămăduitoare. Pe vremea aceea Clujul avea cea mai bună orchestră simfonică din ţară şi am avut prilejul să-i ascultăm şi pe pianiştii sovietici legendari: Sviatoslav Richter, Rudolf Kerer, Lazar Berman…

Vedeam cu toţii cozile lungi din faţa magazinelor alimentare (fără mărfuri în galantare), citeam cu toţii doar pagina a patra a ziarului (cea în care se publicau anunţurile), închideam cu toţii radiourile şi televizoarele atunci când răsunau discursurile interminabile ale lui Ceauşescu şi programele artistice omagiale. Şi totuşi, nu ne împotriveam atunci când „eram mobilizaţi” să ieşim pe stradă să aplaudăm şi să scandăm, cu prilejul vizitelor acestuia la început de an universitar.

Primirile în partid se făceau „pe bandă rulantă”, se puneau câteva întrebări de complezenţă  şi apoi tânărul citea în viteză şi semna Angajamentul Solemn… Nimeni (sau aproape nimeni) nu credea în validitatea celor rostite şi totuşi nimeni nu îndrăznea să ridice glasul, să pună la îndoială, să încerce să schimbe ceva. Ceea ce îndrăzneam, totuşi (uneori), era să spunem bancuri cu aluzii şi studenţii – mult mai curajoşi şi inventivi – reuşeau să strecoare „şopârle” în programul Brigăzii Artistice BUM şi în caricaturile expuse la Gazeta de Perete.

Carneţelul cu notiţe, procese verbale, multe nume şi statistici, s-a umplut în martie 1983. În 1983 Doina Cornea era dată afară de la Universitatea din Cluj şi supusă anchetei brutale a Securităţii. Ştiam unde locuieşte, dar cine ar fi îndrăznit să i se alăture?!

Am continuat să fiu secretar organizatoric (dădeam bine la statistică – femeie şi minoritară), dar habar nu am până în ce an.

Ţin minte furtunoasele şedinţe de catedră cu dispute aprige pe marginea unor probleme de organizare, dar nu şi adunările generale de partid, unde majoritatea participanţilor – în afara vorbitorilor – se sustrăgea îndeletnicindu-se, în tăcere, cu altceva. Mi-am reamintit (tot acum, după citirea unei însemnări din carnetul despre care fac vorbire) de „discuţiile individuale”, la care le spuneam „spovendanii”. Se organizau anual (cred) şi membrii organizaţiei de bază vorbeau individual cu membrii biroului, ca să-şi spună „păsul”. De fapt foarte rar se întâmpla ca cineva să spună, într-adevăr, ceea ce-l frământa. Oricum, nu se întâmpla nicio schimbare (în bine). Nu ţin minte să se fi făcut vreo „analiză temeinică” şi să se fi întocmit „un plan de măsuri” (cum notasem tot în carneţelul meu de instructaje) privitor la vreun subiect esenţial.

După decembrie 1989, când tot eşafodajul organizaţiilor de partid s-a spulberat instantaneu, viaţa mea a luat o turnură nouă. Niciodată nu m-am mai gândit la „activitatea mea de partid” şi mi s-a şters din memorie tot ceea ce era legat de ea. Nu mi-am ars şi nu mi-am rupt ostentativ carnetul de partid (ca alţii), în schimb m-a lovit …amnezia… Într-atât, încât dacă nu ar fi ajuns în mâna mea – după 38 de ani – acest „CARNET pt. PCR”, nu mi-aş mai fi reamintit poate niciodată de acea etapă a vieţii mele! Am multe amintiri din anii aceia cenuşii. Pe unele le-am relatat în scris (https://acum.tv/articol/46848/) dar toate se referă la existenţa cotidiană, la cărţi primite pe sub mână, la filme bune vizionate la Cinemateca de la Casa de Cultură a Studenţilor (o activitate culturală aproape subversivă), la concedii,  la evenimente din viaţa de familie. Mă nedumereşte faptul că mi s-a şters din memorie complet „activitatea de partid” şi (deocamdată) nu pot găsi un răspuns.

Privind retrospectiv, de la distanţa celor 38 de ani, îmi dau seama că activam în „cooperativa muncii în zadar” sau mai degrabă în „cooperativa recrutării de noi membri de partid” unde eram cu toţii (sau aproape cu toţii) nişte mimi.  Pare de-a dreptul ireal!… Dar ţin în mână un document autentic care atestă (cu scrisul meu de mână) că totul a fost cât se poate de real…

Andrea Ghiţă


[1] B.O.B – Biroul Organizaţiei de Bază PCR. Mecanicp II era numele Organizaţiei de Bază din care făcea parte Catedra de Fizică, Termotehnică şi Hidraulică, unde – pe atunci – eram asistent universitar.

[2] Asociaţia Studenţilor Comunişti

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

13 Comments

  • Andrea Ghiţă commented on June 4, 2021 Reply

    În loc de Post Scriptum. Având în carneţel şi listele cu studenţii activi în organizaţia de bază PCR, am dat o googlare ca să văd ce s-a ales de ei. Căţiva dintre ei au ajuns în poziţii confortabile în consiliile de administraţie ale unor societăţi comerciale sau regii autonome ale statului sau în structurile de conducere ale unuia sau
    altuia dintre partide. Nu ştiu dacă să-i am pe conştiinţă sau …dimpotrivă!

  • MEHR BORIS commented on June 4, 2021 Reply

    UTILE AMĂNUNTE CHIAR ȘI PENTRU UN PROZATOR, TOATĂ ACTIVITATEA UTC ȘI PCR ERA FORMALĂ, VORBA LUI CREANGĂ – CUMPLIT MEȘTEȘUG DE TÂMPIRE, PERSONAL AM TRECUT ȘI PRIN DIVERSE FUNCȚII ȘI PRIN VOT DE BLAM, DAR ERA CERT CĂ FĂRĂ DE PARTID, ADIO AVANSARE, PROMOVARE, ASTA ERA REALITATEA., UNII ASCUND ACEST ASPECT…

  • Marina Zaharopol commented on June 4, 2021 Reply

    Mie mi s-a făcut capul calendar numai citind enumerarea puzderiei de sarcini care trebuiau îndeplinite de un “secretar cu organizatoricul.” Nu înţeleg cum se putea face faţă la atâtea cerinţe ale funcţiei,chiar dacă, cu timpul, se “rutinizau.”

    Şi toată această activitate intensă doar ca să ne (pre)facem că facem! Ce irosire de timp şi energie! Nu e de mirare că a urmat ulterior o “amnezie!”

    • Andrea Ghiţă commented on June 4, 2021 Reply

      Eu am scris articolul tocmai ca un memento al unei epoci orwelliene pe care nu numai că am suportat-o, dar am făcut parte din angrenajele ei şi iată, că o uităm. După 30 de ani de la schimbările din 1989 toţi se dau disidenţi. Nu a fost aşa. Desigur, majoritatea covârşitoare a participat formal, dar acele timpuri nu trebuie uitate pentru că se pot repeta şi chiar multă lume şi le aminteşte cu nostalgie. Ai tendinţa să ţii minte numai lucrurile frumoase.

  • Veronica Rozenberg commented on June 4, 2021 Reply

    Andrea, ma gandesc ca tu iti vei publica intr-un timp nu prea indelungat memoriile, deoarece de cand ma aflu la baabel am citit de atatea ori evocarile tale atat de impresionante prin sinceritate si profunzime.

    Apreciez sinceritatea acestei evocari, care isi are si partea ei fantastica, prin actul de pastrare si ulterior inamnare tie a “carnetului de dimensiunile unei jumatati de caiet”, pastrat cu o oarecare sfintenie de mama si de fiica, dar care evoca o lume pe care nu oricine ar fi evocat-o in fata publicului.
    Motivele? cred ca nu e nevoie sa le mentionez.
    Oamenii judeca si mai ales in ziua de astazi, sa fi fost in functia pe care ai detinut-o pare ca sa folosesc un eufemism, cel putin straniu.
    Oameni ca noi, care ne aflam la a N-a tinerete, pot eventual sa inteleaga mai bine cele scrise ei motivele pentru care ai acceptat s-o faci.
    Ca studenta nu am fost solicitata sa fiu membra de partid, dar persoanele care se aflau in diferite pozitii organizatorice, pe linie de partid, imi erau nesuferite, dar mai ales ii consideram impocrite cu adevarat.
    Nu e un secret ca multi tineri de pe atunci au profitat de apartenenta lor politica si au avansat si pe linie profesionala, nu neaparat datorita realizarilor in domeniu.

    De altfel pozitia de a fi functionar de partid si in ziua de astazi eu nu o privesc ca pe ceva care ar merita sa
    i se acorde timp si energie. Viata e scurta si binele colectiv e o paradigma problematica, putini i se dedica cu adevarat.
    Desigur ca lucrurile sunt mult mai complicate.

  • Tiberiu Ezri commented on June 3, 2021 Reply

    Eu am reusit sa ma eschivez de la sedintele de primire in partid si prin asta mi-a mers mai usor emigrarea in Israel. Recunosc insa ca pe vremuri, apartenenta la o organizatie era insotita de anumite emotii pozitive.

    • Andrea Ghiţă commented on June 3, 2021 Reply

      Am avut un coleg de clasă care, în anii 1970, nu a putut emigra în SUA pentru că în România fusese membru de partid. A ajuns în Canada şi e foarte bine. Cred că administraţia SUA nu-şi putea imagina cât de dedublată era generaţia tânără.

  • Vera Medrea commented on June 3, 2021 Reply

    Uitarea e un mecanism de igienă mintală. ( dacă nu ține de vârstă )Este strategia subconștientului de a te apăra de anintiri neplăcute.
    Ce noroc de cei ce nu sunt supuși unor astfel de confruntări cu trecutul! Textul este rezultatul unei dereticări cinstite în cămările reci și cețoase ale trecutului. Mulți ar putea-o face sau ar trebui s- o facă.

    • Veronica Rozenberg commented on June 3, 2021 Reply

      Foarte buna comparatia….cu igiena mintala.

  • Toma Kassovitz commented on June 3, 2021 Reply

    În anii 80, alegeam pe secretarii de partid, pe cei mai capabili tovarăș capabil să mimeze că face ceva iar pe noi să ne lase în pace.
    Ultimul secretar a fost propusă de mine – eram șef de secție – era fiică de deținut politic, înfiată de bunică maternă, soră bună cu propria mamă, ca să nu fie infierată în dosar. A murit tînără. Binecuvântată să-i fie memoria.

  • Hava Oren commented on June 3, 2021 Reply

    Eu cred că întreaga „activitate de partid” nu avea nico noimă și nu ți-a rămas nimic în amintire, pentru că nu avea ce să rămână.
    Carnetul este un memento personal, dar probabil că mulți dintre cititori s-au confruntat cu greutățile acelor vremuri. Spre norocul meu am plecat la timp și nu mă număr printre ei.

    • theodor toivi commented on June 3, 2021 Reply

      D-na Oren, actualmente locuiti in Tara Sfanta?

      • Hava Oren commented on June 3, 2021 Reply

        Da.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *