Cetățean al lumii libere, fără semn de întrebare

Zilele acestea voi intra în cel de al 50-lea an de existență în afara țării în care m-am născut, o jumătate de secol petrecută în țara unde am ajuns în seara când avionul care m-a luat de la Băneasa a aterizat, după două ore și jumătate de zbor fără probleme.

Nu știam încotro mă duc. Mai bine zis, știam și de fapt nu știam.

Îmi amintesc perfect că îmi vedeam viitorul exact ca un individ scăpat dintr-un incendiu care i-a distrus casa până la temelii: n-are idee încotro s-o ia, știe doar că trebuie să fugă cât mai departe ca să scape cu viață.

Ceea ce însă știam e că mă duc într-o lume liberă. Știam că voi trăi o nouă viață, complet diferită de cea anterioară, chiar și prin simplul fapt că nu mă voi mai simți ca într-o închisoare ale cărei ziduri nu le vezi, dar le simți tot timpul. Și știam că pentru a putea continua să respir, aveam nevoie de libertate.

Trebuie să recunosc, nefiind filozof de felul meu, ci doar un simplu individ pragmatic, ceea ce știam eu despre libertate era ceva care îți permite să gândești, să spui și să faci tot ce vrei, până în momentul în care ai putea leza libertatea altuia. Iar eu eram dispus să-mi trăiesc a doua viață purtând în minte această limită: libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea altuia.

Fusesem îndoctrinat. Încă mi-era frică de celebra găselniță după care lumea ”cealaltă” se caracterizează prin faptul că oricine e liber să moară de foame, dar eram dispus să mă lupt împotriva acestei posibilități. Și eram optimist, pentru că aveam armele necesare unei lupte care să-mi permită să continui să trăiesc.

Următoarea fază a fost dezamăgirea. Nimic din ce citisem și îmi închipuisem despre lumea ”de dincolo” nu apărea după niciun colț. Mă uitam după câini, dar ei nu alergau cu covrigi în coadă. ”Luminile Parisului” erau o noțiune complet necunoscută pe meleagurile pe care ajunsesem și unde mă pregăteam să-mi petrec a doua parte a vieții extrauterine.

Apoi a venit, de-ajuns de repede, întâlnirea cu prima doză de cinism.

Reacția primului meu șef la o vorbă de critică (că, de, cine mă cunoaște știe prea bine că nu prea pot să-mi țin gura) mi-a dereglat complet noțiunea de libertate a cuvântului, pentru că el, șeful, a venit cu o altă definiție, complet opusă celei pe care abia o încropisem: ”Dragul meu, tu ești un om inteligent, deci vei știi să alegi ce ți se potrivește mai bine din toate cele trei opțiuni care îți stau în față: să te întorci de unde ai venit (nu-ți recomand, și tu știi mai bine decât mine de ce), să pleci în America – acolo, cu meritele tale, îți vei putea construi o existență care să-ți permită să critici ce vrei și pe cine vrei, sau a treia, și anume să rămâi aici, să-ți ții gura și să-ți vezi de treabă”…

Acestea nu au fost tocmai vorbele lui, dar am reprodus cu exactitate esența lor.

Ceea ce, însă, șeful meu (azi nonogenar) nu și-a putut permite să adauge, era a patra posibilitate, care se potrivea cel mai bine cu noțiunea mea de libertate: să-mi caut de lucru în altă parte, ”pe cealaltă stradă”, și să am răbdare până îmi voi găsi rostul, adică un milieu cu care să pot conviețui în continuare, cu lipsurile mele de ”băiat bun” (expresie luată dintr-o piesă de mult uitată) – ceea ce am și făcut. M-am prezentat la un concurs în care șansele mele, indiferent cât de mari sau cât de mici erau, în niciun caz nu puteau fi afectate de faptul că la vârsta de opt zile fusesem tăiat împrejur.

Treptat, mi-am conturat situația din punct de vedere cetățenesc. Adică am încercat să pun la punct un sistem în care voi putea să păstrez relații normale, pozitive, cu societatea în care abia intrasem.

Pe de o parte, știam că am datorii față de ea, societatea care mă acceptase în sânul ei, fără să-mi pună prea multe întrebări. Trebuia să muncesc, să ofer celor din jur ceea ce era de așteptat din partea mea, și să respect regulile jocului, conștient fiind că în orice moment pot părăsi ”joaca” în căutarea unui teren mai potrivit dorințelor și aspirațiilor mele. Deci am început să plătesc impozitele, să respect regulile de conviețuire, să nu încalc regulile de circulație (cu mici greșeli ușor de uitat), să respect liniștea vecinilor (între orele 14.00-16.00) și la nevoie să-mi pun viața în primejdie, utilizând tot ce știu să fac, spre binele semenilor mei.

În schimbul celor de mai sus, am primit ceea ce mi se cuvine: un venit lunar sigur, un cerc larg de cunoștințe și unul mult mai restrâns de prieteni, o posibilitate de a-mi susține familia material și moral, o carieră pe măsura capacității mele, dar și dreptul de a-mi spune părerea despre tot și toate, fără să-mi periclitez libertatea.

Prima ocazie de a vota pentru parlament s-a înscris în memoria mea și și-a câștigat acolo un loc care nu poate fi afectat de nimeni și nimic. Mă aflam în spatele paravanului și nu-mi prea venea să cred! Prea multe bilețele, adică prea multe partide, iar eu, dacă era după mine  aș fi votat cu vreo două-trei deodată.

În toți acești ani am surmontat situații nicidecum plăcute. Nu toți cu care am venit în contact m-au acceptat așa cum eram, unii chiar au încercat să pună opreliști în drumul pe care mi-l alesesem. Dar tot ce părea negru și urât era dublat de certitudinea pe care o are orice individ care trăiește într-o lume liberă, acea de a putea schimba mediul înconjurător și de a-și încerca norocul în altă parte a orașului, a țării, a continentului, sau a lumii întregi. Să știi că alternativa se află după colț, chiar dacă nu-ți trece prin gând să apelezi la ea.

Și acum, când mă aflu într-o nouă fază a vieții, aceea în care procesul de senescență pare să se fi oprit complet (”vai, dle doctor, ce bine arătați, nu v-ați schimbat de loc în toți acești ani!!!), privesc în jur și nu-mi pot opri senzația de furie pe care o am ori de câte ori cineva (sau chiar mai mulți) pretinde să i se dea drepturi, cu toate că până una-alta nu și-a acoperit obligațiile față de societatea în care trăiește.

”Suntem cetățeni egali, deci avem drepturi egale cu toată lumea”, e sloganul pe care-l întâlnești mai peste tot și mai tot timpul.

Ei au dreptul să fie serviți de alții, fără să se simtă obligați să ia parte la procesul de servire cetățenească. Ei au drepturi bănești, fără ca vreunul din ei să fi cotizat într-un fel sau altul la vistieria țării. Ei reclamă dreptul la viață, fără să fie obligați să-și amintească că pe undeva, nu prea departe, unii din concetățenii lor tocmai își pun viața în primejdie, pentru ca toată lumea să continue să trăiască.

Știu, cele descrise mai sus nu sunt cu nimic originale, sau speciale, pentru mica lume în care trăiesc în ultima jumătate de secol. Dar fără discuție, ce vezi cu ochiul liber te deranjează mult mai mult decât ce citești în ziare.

Mai ales în ultimele zile când ”unii” au hotărât să facă completă abstracție de lege și ordine, iar nimeni nu se opune cu adevărat, pentru că… nu e politically correct!

Dar tu n-ai încotro. Adică ai: să-ți spui părerea, să te lupți pentru ea, să urli dacă e nevoie, pentru că e interzis să uiți elementul cel mai important al vieții tale: trăiești într-o lume liberă!

Și dacă nu ai suficientă voce ca să urli, atunci scrie…

Gabriel Ben Meron

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

10 Comments

  • Ivan Sipos commented on June 5, 2021 Reply

    Un foarte bun articol si confesie. Seful tau ti-a spus “du-te in America”. Eu traiesc in America de aproape 40 de ani si ca si tine sunt slobod la gura. Mult timp nu am inteles de ce majoritatea este PC mai ales la locul de munca. Noi am venit din Romania cu fundamente solide ale meseriei ce ce ne-a catapultat deodata intr-un strat social superior cetateanului de rand.. Acesta daca vrea sa-si mentzina postul si eventual sa avanseze trebuie sa fie PC. altfel copiii lui nu vor putea merge la scoli bune, va locuii in cartiere proaste etc. PC nu inseamna nici libertate nici democratie. Iar despre ultimele doua ar fi multe de spus. In orice caz ele nu au nimic comun cu imaginea avuta in Romania.

  • Peter Dr. Singer commented on June 3, 2021 Reply

    Lumea libera este fara indoiala libera atat timp cat individul respecta mainstreamul. Cca 60%+ din germani nu sunt pregatiti sa-si spuna opiniile atata tim cat contrazic political correctness. Incercati astazi in Germania sa afirmi ca o tara care produce cca 2% din CO² din lume nu trebuie sa interzica Dieselul in orase sau sa interzica energia nucleara. Mania poporului adica a mediilor verzi majoritare va este garantata. Libertatea de a gandi, da, libertatea de a exprima gandurile ramane… selectiva.

  • gabriel gurm commented on June 3, 2021 Reply

    Nimeni (cred eu) nu e mai departe decat mine de ceea ce altii numesc “politically correct”.
    Tot ce-am scris e corect, adevarat si nu “pe linie” (ca doar stiu ce inseamna asta!!!!!!)
    GBM

    • Peter Singer commented on June 3, 2021 Reply

      Sunt sigur ca cei care stiuce insemna politicalcorrectness in trecut nu pot nu fi contra acestui fenomen curat murdar. Regretabil, in Europa fenomenul se bucura de o popularitate in crestere. Din nou se cere de la orice individum o masura considerabila de curaj ca sa contrazica mainstreamul. Hanah Arendt scria: adevarul exista numai in doi. Simplu dar nu intodeauna si pretutindeni.

      • gabriel gurm commented on June 4, 2021 Reply

        Personal sunt foarte multumit ca am reusit sa nu ma imbolnavesc de maladia care se numeste “political correctness”. Si trebuie sa recunosc ca nu mi-a fost prea greu….
        GBM

  • Eva Grosz commented on June 3, 2021 Reply

    În ce mă privește văd în acest articol un adevărat eseu , care neintenționat poate, atinge filozofic , nu numai pragmatic o lume de idei . Transferul dintr-o lume în alta , o lume dorită care nu coincide cu așteptările . Dar acest lucru se întâmplă în orice ocazie în care omul schimbă locul , limba ,obiceiurile, anotimpurile, mentalitatea și legăturile sociale. Libertatea …Cultura…nu în ultimul rând. Autorul nu pune semn de întrebare…dar eu îi pun, doar una din multele pe care cu toții ne punem : Care a rămas limba în care trăim cu adevărat… limba în care numărăm….nu cea cu care ne-am născut ? Nu vorbesc de copiii și nepoții noștrii… dar noi, cei emigrați , nu am rămas emigranți ? Și ca stil și conținut, acest minunat eseu merită felicitări. Nu am cuvinte !

    • gabriel gurm commented on June 4, 2021 Reply

      O foarte corecta intrebare!
      De ani de zile eu visez in doua limbi si numar banii in doua limbi, si nu am idee cum se intampla treaba asta….
      Dar acasa si printre prieteni fac eforturi deosebite sa nu amestec cele doua limbi, si trebuie sa spun ca “nu ne e usor” (mie si sotziei) dar reusim in 90% din cazuri.
      GBM

      • Eva Grosz commented on June 4, 2021 Reply

        Spune scriitorul Norman Manea într-un interviu :
        “Eu consider insa ca sint scriitor roman pentru ca enclava mea – chiar si o carte a mea o denumeste drept Casa melcului – este limba pe care am luat-o cu mine precum melcul îsi ia casa cu el – acolo fiinteaza interioritatea si creativitatea mea.”…. Desigur pentru un scriitor întrebarea e existențială…dar și unui om cu altă meserie, limba este o lume , legătură socială, cultură, limba părinților noștrii, amintirile noastre. Ea trăiește în noi și atunci când noi numai trăim în ea.

  • Tiberiu Ezri commented on June 3, 2021 Reply

    Am critical pe Facebook pe cei care au fost”politically correct” dar mi s-a raspuns cu injuraturi. Si asta e tot un semn de liberate…

  • theodor toivi commented on June 3, 2021 Reply

    Interesant articol si mai ales “politically correct”!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *