Zilele acestea voi intra în cel de al 50-lea an de existență în afara țării în care m-am născut, o jumătate de secol petrecută în țara unde am ajuns în seara când avionul care m-a luat de la Băneasa a aterizat, după două ore și jumătate de zbor fără probleme.

Nu știam încotro mă duc. Mai bine zis, știam și de fapt nu știam.

Îmi amintesc perfect că îmi vedeam viitorul exact ca un individ scăpat dintr-un incendiu care i-a distrus casa până la temelii: n-are idee încotro s-o ia, știe doar că trebuie să fugă cât mai departe ca să scape cu viață.

Ceea ce însă știam e că mă duc într-o lume liberă. Știam că voi trăi o nouă viață, complet diferită de cea anterioară, chiar și prin simplul fapt că nu mă voi mai simți ca într-o închisoare ale cărei ziduri nu le vezi, dar le simți tot timpul. Și știam că pentru a putea continua să respir, aveam nevoie de libertate.

Trebuie să recunosc, nefiind filozof de felul meu, ci doar un simplu individ pragmatic, ceea ce știam eu despre libertate era ceva care îți permite să gândești, să spui și să faci tot ce vrei, până în momentul în care ai putea leza libertatea altuia. Iar eu eram dispus să-mi trăiesc a doua viață purtând în minte această limită: libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea altuia.

Fusesem îndoctrinat. Încă mi-era frică de celebra găselniță după care lumea ”cealaltă” se caracterizează prin faptul că oricine e liber să moară de foame, dar eram dispus să mă lupt împotriva acestei posibilități. Și eram optimist, pentru că aveam armele necesare unei lupte care să-mi permită să continui să trăiesc.

Următoarea fază a fost dezamăgirea. Nimic din ce citisem și îmi închipuisem despre lumea ”de dincolo” nu apărea după niciun colț. Mă uitam după câini, dar ei nu alergau cu covrigi în coadă. ”Luminile Parisului” erau o noțiune complet necunoscută pe meleagurile pe care ajunsesem și unde mă pregăteam să-mi petrec a doua parte a vieții extrauterine.

Apoi a venit, de-ajuns de repede, întâlnirea cu prima doză de cinism.

Reacția primului meu șef la o vorbă de critică (că, de, cine mă cunoaște știe prea bine că nu prea pot să-mi țin gura) mi-a dereglat complet noțiunea de libertate a cuvântului, pentru că el, șeful, a venit cu o altă definiție, complet opusă celei pe care abia o încropisem: ”Dragul meu, tu ești un om inteligent, deci vei știi să alegi ce ți se potrivește mai bine din toate cele trei opțiuni care îți stau în față: să te întorci de unde ai venit (nu-ți recomand, și tu știi mai bine decât mine de ce), să pleci în America – acolo, cu meritele tale, îți vei putea construi o existență care să-ți permită să critici ce vrei și pe cine vrei, sau a treia, și anume să rămâi aici, să-ți ții gura și să-ți vezi de treabă”…

Acestea nu au fost tocmai vorbele lui, dar am reprodus cu exactitate esența lor.

Ceea ce, însă, șeful meu (azi nonogenar) nu și-a putut permite să adauge, era a patra posibilitate, care se potrivea cel mai bine cu noțiunea mea de libertate: să-mi caut de lucru în altă parte, ”pe cealaltă stradă”, și să am răbdare până îmi voi găsi rostul, adică un milieu cu care să pot conviețui în continuare, cu lipsurile mele de ”băiat bun” (expresie luată dintr-o piesă de mult uitată) – ceea ce am și făcut. M-am prezentat la un concurs în care șansele mele, indiferent cât de mari sau cât de mici erau, în niciun caz nu puteau fi afectate de faptul că la vârsta de opt zile fusesem tăiat împrejur.

Treptat, mi-am conturat situația din punct de vedere cetățenesc. Adică am încercat să pun la punct un sistem în care voi putea să păstrez relații normale, pozitive, cu societatea în care abia intrasem.

Pe de o parte, știam că am datorii față de ea, societatea care mă acceptase în sânul ei, fără să-mi pună prea multe întrebări. Trebuia să muncesc, să ofer celor din jur ceea ce era de așteptat din partea mea, și să respect regulile jocului, conștient fiind că în orice moment pot părăsi ”joaca” în căutarea unui teren mai potrivit dorințelor și aspirațiilor mele. Deci am început să plătesc impozitele, să respect regulile de conviețuire, să nu încalc regulile de circulație (cu mici greșeli ușor de uitat), să respect liniștea vecinilor (între orele 14.00-16.00) și la nevoie să-mi pun viața în primejdie, utilizând tot ce știu să fac, spre binele semenilor mei.

În schimbul celor de mai sus, am primit ceea ce mi se cuvine: un venit lunar sigur, un cerc larg de cunoștințe și unul mult mai restrâns de prieteni, o posibilitate de a-mi susține familia material și moral, o carieră pe măsura capacității mele, dar și dreptul de a-mi spune părerea despre tot și toate, fără să-mi periclitez libertatea.

Prima ocazie de a vota pentru parlament s-a înscris în memoria mea și și-a câștigat acolo un loc care nu poate fi afectat de nimeni și nimic. Mă aflam în spatele paravanului și nu-mi prea venea să cred! Prea multe bilețele, adică prea multe partide, iar eu, dacă era după mine  aș fi votat cu vreo două-trei deodată.

În toți acești ani am surmontat situații nicidecum plăcute. Nu toți cu care am venit în contact m-au acceptat așa cum eram, unii chiar au încercat să pună opreliști în drumul pe care mi-l alesesem. Dar tot ce părea negru și urât era dublat de certitudinea pe care o are orice individ care trăiește într-o lume liberă, acea de a putea schimba mediul înconjurător și de a-și încerca norocul în altă parte a orașului, a țării, a continentului, sau a lumii întregi. Să știi că alternativa se află după colț, chiar dacă nu-ți trece prin gând să apelezi la ea.

Și acum, când mă aflu într-o nouă fază a vieții, aceea în care procesul de senescență pare să se fi oprit complet (”vai, dle doctor, ce bine arătați, nu v-ați schimbat de loc în toți acești ani!!!), privesc în jur și nu-mi pot opri senzația de furie pe care o am ori de câte ori cineva (sau chiar mai mulți) pretinde să i se dea drepturi, cu toate că până una-alta nu și-a acoperit obligațiile față de societatea în care trăiește.

”Suntem cetățeni egali, deci avem drepturi egale cu toată lumea”, e sloganul pe care-l întâlnești mai peste tot și mai tot timpul.

Ei au dreptul să fie serviți de alții, fără să se simtă obligați să ia parte la procesul de servire cetățenească. Ei au drepturi bănești, fără ca vreunul din ei să fi cotizat într-un fel sau altul la vistieria țării. Ei reclamă dreptul la viață, fără să fie obligați să-și amintească că pe undeva, nu prea departe, unii din concetățenii lor tocmai își pun viața în primejdie, pentru ca toată lumea să continue să trăiască.

Știu, cele descrise mai sus nu sunt cu nimic originale, sau speciale, pentru mica lume în care trăiesc în ultima jumătate de secol. Dar fără discuție, ce vezi cu ochiul liber te deranjează mult mai mult decât ce citești în ziare.

Mai ales în ultimele zile când ”unii” au hotărât să facă completă abstracție de lege și ordine, iar nimeni nu se opune cu adevărat, pentru că… nu e politically correct!

Dar tu n-ai încotro. Adică ai: să-ți spui părerea, să te lupți pentru ea, să urli dacă e nevoie, pentru că e interzis să uiți elementul cel mai important al vieții tale: trăiești într-o lume liberă!

Și dacă nu ai suficientă voce ca să urli, atunci scrie…

Gabriel Ben Meron