Dedic acest articol prietenelor mele Liana Păun și Florica Săpoiu, cu care am cutreierat Ierusalimul în lung și în lat.

A fost odată… sau mai precis a fost în anii 1880.  În cetatea Karak de pe actualul teritoriu al Iordaniei s-a iscat o ceartă între minoritatea creștină și locuitorii musulmani.  (Da, la Karak mai trăiește și azi una din cele mai vechi comunități creștine din lume.  Karak a fost episcopie bizantină și apoi cetate cruciată.)  O parte din creștini au părăsit orașul, stabilindu-se la Madaba, nu departe de Amman.  Stăpânirea otomană le-a permis să-și ridice o biserică nouă, dar numai cu condiția să fie pe ruinele uneia mai vechi.  La Madaba se aflau ruinele unei biserici bizantine și când au început lucrările, au ieșit la lumină rămășițele unui mozaic.  

Părintele Cleophas, trimis de Patriarhatul Grec Ortodox din Ierusalim, a înțeles imediat că se afla în fața unei descoperiri unice și a făcut prima copie, pe hârtie milimetrică.  Mozaicul, datat între 542 și 570 e.n., reprezintă o hartă detaliată a regiunii, din Liban și până la delta Nilului.  La origine măsura cca. 21 X 7 m, dar s-au păstrat numai fragmente.

Așa cum se cuvine, în centru se află harta cetății Ierusalimului (cca. 50 X 80 cm).  Cel puțin din ce se știe până acum, aceasta este cea mai veche reprezentare grafică a Ierusalimului.  Nu e o hartă în sensul modern al cuvântului, dar dacă este privită cu atenție, poate fi recunoscută topografia, precum și principalele obiective ale orașului. 

Îi invit pe cititori la o plimbare virtuală prin Ierusalimul de azi, pentru a vedea ce s-a mai păstrat de atunci.  (Atenție: pe hartă nordul se află la stânga!)

Poarta Damascului (Șaar Șhem, Bab el Amud) (1) era considerată poarta principală a cetății.  Și acum ea este cea mai ornamentată, dar, desigur, la fel ca zidurile cetății, ea datează doar din sec. al XVI-lea, din timpul sultanului Soliman Magnificul.  În perioada bizantină acolo se afla poarta romană.  În anul 70 e.n. romanii au cucerit Ierusalimul, Templul a fost distrus și practic întregul oraș a fost ras de pe fața pământului.  Abia în anul 135 împăratul Hadrian l-a reconstruit ca pe o colonie romană – Aelia Capitolina.  Dar timp de aproape două secole orașul nu avea ziduri, atunci ce rost avea o poartă??  De fapt nu era poartă, ci un arc de triumf.  Abia prin anul 300 împăratul Diocletian a înconjurat Ierusalimul cu ziduri noi, incorporând arcul de triumf pe post de poartă.  Un fragment al porții romane a fost găsit în timpul săpăturilor arheologice și poate fi văzut dedesubtul porții actuale.

Poarta Damascului.  Jos, în stânga intrării, se vede arcul roman.

Dacă intrăm în cetate prin Poarta Damascului, mozaicul indică o piață cu un monument în mijloc, iar din piață pornesc două străzi cu coloane.  Monumentul a fost ridicat în cinstea împăratului Hadrian, întemeietorului coloniei.  (Mi-l închipui destul de asemănător cu Columna lui Traian.)  În arabă – dar și în ebraică – coloană sau stâlp se numește amud, iar în arabă poarta e numită până astăzi Bab el Amud (Poarta columnei), chiar dacă aceasta a dispărut demult.  Iată o reconstrucție a întregului complex:

Cardo maximus (2) era strada care străbătea întreaga cetate de la Poarta Damascului până la Poarta Sionului, și era principala arteră comercială a orașului.  Rămășițele ei au fost găsite în timpul unor săpături făcute în Cartierul Evreiesc, aproape de Poarta Sionului.   

Iată și o reconstrucție care dă o impresie cum arăta strada în perioada romană și bizantină. 

De fapt pe mozaic se văd două străzi mărginite de colonade, una dreaptă și una ușor cotită, care trece pe lângă Poarta Leilor (11).  Interesant că aceeași orientare a străzilor s-a păstrat până azi.  Pentru comparație iată o hartă modernă.

Se observă cele două străzi, una dreaptă, care taie orașul de la nord la sud, până la Poarta Sionului și una cotită, care trece aproape de Poarta Leilor.

Biserica Sfântului Mormânt (4) exista deja în perioada bizantină, fiind construită de împăratul Constantin cel Mare și târnosită în anul 335, dar după atâtea secole de transformări și adăugiri, aspectul ei actual este de nerecunoscut.  (Pe mozaic biserica apare cu capul în jos, din cauza perspectivei deformate.)  Pe atunci accesul se făcea direct de pe strada principală, pe niște trepte monumentale.  Complexul consta dintr-o bazilică, o curte înconjurată de coloane și apoi un sanctuar rotund care adăpostea Mormântul însuși.  Cupola, care probabil era singura din oraș, trebuie să fi fost foarte impresionantă.  Dacă ar fi să dăm crezare mozaicului, ea ar fi fost chiar aurită.  Iată o reconstrucție:

Aș vrea să mai fac o observație.  În zilele noastre accesul la Biserica Sfântului Mormânt se face printr-o străduță laterală, care trece cu ușurință neobservată.  Asta îmi amintește de Aradul copilăriei mele – Sinagoga Neologă era o clădire impozantă, dar intrarea era printr-o curte și de pe stradă nu se vedea nimic.  Cred că asemănarea nu este întâmplătoare.  Atunci când s-a construit sinagoga, în Imperiul Habsburgic iudaismul era o religie tolerată; la Ierusalim creștinismul a fost și el o religie tolerată timp de peste un mileniu, de la apariția islamului și până după Primul Război Mondial, cu o scurtă întrerupere în timpul stăpânirii cruciate.  Nu este de mirare că ambele religii au fost nevoite să-și „ascundă” lăcașurile de cult.

Poarta Jaffa și „Turnul lui David” (6,7)  Precum se vede, ambele existau deja în perioada bizantină, la fel ca și strada care duce spre centru, stradă numită în antichitate Decumanus și însemnată pe mozaic în alb și galben. 

„Turnul lui David” însă nu are nimic comun cu regele David.  E și logic, pentru că în timpul regelui David zona încă nici măcar nu era locuită, cetatea Ierusalimului limitându-se la Muntele Templului și la teritoriul din sudul lui, unde în zilele noastre se află cartierul arab Silwan.  Zona Porții Jaffa a fost ocupată abia după expansiuni repetate ale orașului, în perioada Hașmoneilor (sec. II-I î.e.n.) care au construit acolo primele fortificații.  Iată cum se crede că ar fi arătat Cetățuia în timpul regelui Irod cel Mare: 

Cele trei turnuri construite de Irod cel Mare și numite Phasael, Hippicus și Mariamne, pot fi văzute pe mozaic.  Interesant că legenda care asociază Cetățuia cu numele regelui David a apărut abia în perioada bizantină!

Edificiul actual este rezultatul a nenumărate distrugeri și reconstrucții care au continuat până epoca modernă.  În zilele noastre el adăpostește Muzeul de istorie a orașului Ierusalim.  Iar ceea ce obișnuim să numim „Turnul lui David” nu este decât minaretul unei moschei otomane din sec. al XVII-lea.   

Bazilica Haghia Sion (8) apare pe mozaic ca cea mai mare biserică din oraș, mai mare chiar decât cea a Sfântului Mormânt.  După mozaic pare să fie așezată în direcția Muntelui Sion.  În zilele noastre pe Muntele Sion se află Biserica Adormirii sau Dormition. 

Ea a fost construită în primii ani ai sec. XX.  Cu această ocazie s-au găsit rămășițele unei biserici bizantine cu adevărat uriașe, măsurând 60 X 40 m.  După unele păreri, resturi ale zidurilor bazilicii Haghia Sion se mai păstrează în clădirea care adăpostește la parter mormântul legendar al regelui David și la etaj Cenaclul, odaia unde după tradiție a avut loc Cina cea de taină.  (În orice caz, aspectul general al Cenaclului este unul medieval.  După ce cruciații au fost înfrânți și Ierusalimul a intrat sub stăpânire musulmană, locurile sfinte creștine au fost administrate de călugării franciscani care aveau centrul aici și care au adăugat bolțile gotice. )

Totuși rămâne o problemă: atât biserica Dormition cât și Cenaclul se află în afara zidurilor cetății, pe când pe mozaic bazilica Haghia Sion apare în cetate.  Precum am văzut, poziția zidurilor s-a modificat în diverse perioade istorice.  Zidurile lui Diocletian, la fel ca cele de astăzi, nu includeau muntele Sion.  Dar cu ocazia pelerinajului ei la Ierusalim din anul 438, împărăteasa Aelia Eudocia a poruncit să se repare zidurile și să se adauge o porțiune care să cuprindă muntele Sion.  Pe mozaic se pot vedea porțile din zidul lui Diocletian, care își pierduseră rostul, aflându-se acum în interiorul cetății.

Muntele Templului (10) este reprezentat printr-un… teren viran!  Chiar dacă ni se pare ciudat, aceasta era situația în perioada în care a fost creat mozaicul.  Templul fusese distrus în anul 70 e.n.  Romanii au ridicat în locul lui un templu închinat lui Jupiter Capitolinus, dar acesta a dăinuit mai puțin de două secole, pentru că odată cu răspândirea creștinismului, împăratul Constantin cel Mare a poruncit ca templele păgâne să fie dărâmate.  Iar Cupola Stâncii, care este până azi simbolul Ierusalimului, a fost ridicată de musulmani abia în anul 692.  Moscheea Al-Aqsa datează cam tot de pe atunci.  Se credea că împăratul Iustinian ar fi construit pe munte Bazilica Nea Theotokos (9), dar ruinele ei au fost descoperite în altă parte, la capătul sudic al Cardo Maximus, exact așa cum apare pe mozaic!  Deci creatorul mozaicului avea dreptate, pe vremea lui Muntele Templului era într-adevăr abandonat.

(Datarea mozaicului s-a făcut tot cu ajutorul bazilicii Nea Theotokos.  Din cronici se știe că ea a fost târnosită în anul 542.  Clădiri despre care se știe că au fost ridicate după anul 570 nu mai apar pe mozaic.  Deci mozaicul a fost creat în acest interval.)

În concluzie, chiar dacă în zilele noastre imaginea pare naivă și schematică, ea este o reprezentare neașteptat de fidelă a Ierusalimului din perioada bizantină, chiar suficient de exactă pentru a permite o plimbare pe urmele ei.

Hava Oren