La sosirea în comuna din Oaș unde am fost repartizat, în fața dispensarului erau aliniate șase persoane: patru surori, femeia de servici, și cu un pas înaintea tuturor, într-un costum negru cu cravată de aceeași culoare și teniși albi, stătea felcerul Zbona Gheorghe. Gheorghică, cum îi spuneau sătenii, era născut în localitate și lucra la dispensar de mai bine de douăzeci de ani. A fost felcer în timpul serviciului militar și a început să lucreze la circumscripția sanitară din momentul în care ea a fost înființată. Era un fel de conducător spiritual al colectivului.

– Bine ați venit, domnule doctor, mi-a urat felcerul. Să știți că nu vă va fi ușor aici, a continuat el. Aici niciun doctor n-a stat mai mult de un an, majoritatea au dat bir cu fugiții după mai puțin de șase luni. O să încerc să vă ajut.

Gheorghică cunoștea toți locuitorii comunei, cu întreaga istorie a familiilor lor, precum și problemele lor de sănătate. Sătenii vorbeau o limbă neobișnuită pentru cei care nu erau din partea locului, felcerul era “traducătorul”.

– Ce are copilul? – am întrebat-o pe mama unui copil bolnav.

– A mâncat pătură verde, a răspuns mama.

– ??!! Aveți acasă o pătură verde? – am întrebat-o uimit.

Gheorghe, care se prăpădea de râs, mi-a sărit în ajutor:

– A mâncat iarbă, domnule doctor, de-acolo e tot baiul, mi-a spus.

– Domnu’ doctor, mi s-a adresat cu o altă ocazie unul dintre săteni, mi-e bolnavă boreasa.

– Și unde e? – am întrebat.

– În casă, în pat, unde să fie? – îmi răspunse nedumerit omul din fața mea.

– Cum, o ții în casă, nu în grajd?

Gheorghică râdea în hohote; într-un sfârșit a intervenit:

– Boreasă în limbaj local înseamnă soție, mi-a explicat

– Domnule doctor, cum stați cu banii? – m-a întrebat într-o zi.

I-am spus că e loc de mai bine, dar apoi mi-a părut rău de acest răspuns. A doua zi felcerul Zbona i-a coborât aproape pe toți sătenii, mineri în mare lor majoritate, din autobuzul care îi ducea la exploatările miniere din comuna vecină și le-a promis concedii medicale. I-am explicat că nu dau concedii medicale unor oameni sănătoși și l-am rugat să nu se mai ocupe de problemele mele financiare.

Primăvara, după Paști, începeau nunțile. În fiecare sâmbătă seara avea loc câte una și bineînțeles tot satul era invitat. Nunțile erau evenimente fericite în viața oamenilor din comună, dar nu și pentru mine și Gheorghică. Oșenilor le plăcea să bea la nunți și nu numai. Ce-i drept e drept, pălinca era foarte bună. Numai că mulți întreceau măsura și una-două își scoteau brișca și se tăiau în toate felurile. Eu am învățat să cos plăgi tăiate nu în timpul studenției, ci în comuna unde am lucrat. Profesor mi-a fost felcerul Zbona Gheorghe și-am avut ce să învăț de la dânsul. Cu o asemenea ocazie, unui sătean i-au tăiat pavilionul urechii. Gheorghică m-a anunțat foarte entuziast că el a mai văzut o întâmplare asemănătoare într-un film, în care un pictor și-a tăiat urechea și voia s-o coasem înapoi… În cele din urmă l-am lămurit că nu e treaba noastră și ca să-i salvăm viața trebuie să-i oprim hemoragia cu un bandaj strâns și să-l trimitem de urgență cu salvarea la Spitalul Județean.

Una din numeroasele preocupări ale lui Gheorghică erau extracțiile dentare.

– Gheorghe, de ce te ocupi de dinți, din moment ce nu ai niciun drept să faci așa ceva?

– Vedeți, domnule doctor, mi-a răspuns Zbona, eu lucrez în comuna aceasta de aproape douăzeci de ani și pe vremurile acelea nu erau stomatologi decât la Satu Mare, așa că oamenii veneau cu durerile de măsele și mă rugau să-i ajut și eu i-am ajutat.

A mai continuat cu “stomatologia” o bucată de vreme, până când preotul satului, în ciuda avertismentelor și rugăminților mele de-a apela la un stomatolog, a ajuns la el. Gheorghică a încercat să-i extragă o măsea, dar aceasta s-a rupt.

– No, acum, domnule părinte, până aici am reușit eu, cu restul trebuie să mergeți la un stomatolog.

De atunci Gheorghică nu s-a mai ocupat de extracțiile de măsele…

Vizitele la domiciliul bolnavilor mi s-au întipărit în minte datorită poveștilor despre locuitorii fiecărei case pe lângă care treceam, arătându-mi și două case în care au fost ascunse două tinere evreice în timpul ultimului război. (Jandarmii maghiari se temeau de oșeni și căutau pe cât se putea să nu intre în satele lor.)

Nu pot uita drumurile prin zăpada bogată a iernii, drumuri care se terminau foarte des la un cazan de fiert pălincă și amândoi, pătrunși de frig, eram serviți cu pălincă tare și castraveți murați de casă.

Cu aproape douăzeci de ani după ce-am plecat din Oaș, am vizitat comuna unde lucram. Am aflat de la niște prieteni, medici care au lucrat în comuna vecină, că felcerul Zbona trăiește, ba am primit chiar și numărul lui de celular. L-am sunat și ne-am dat întâlnire în fața dispensarului. A doua zi, în fața circumscripției sanitare, mă aștepta un om îmbrăcat într-un costum negru, cu cravată asortată și încălțat în teniși albi. Era fără niciun dubiu felcerul Gheorghe Zbona…

Andrei Schwartz

10/06/2021