Ca de obicei, rândurile de mai jos prezintă și reprezintă propriile mele păreri. Dar nu ca de obicei, de data aceasta nu m-am dus la ”surse”, n-am abordat niciun fișier sau link în care să găsesc explicații despre fiecare din ocupațiile de mai sus.

Hotărârea de a discuta acele aspecte care diferențiază sau, mai bine zis, ar trebui să diferențieze ocupațiile de mai sus, provine din realitatea de zi cu zi, în care toate mijloacele de comunicare la care am acces – ziare, radio și televiziune – se  află în mâinile unor așa-ziși specialiști în domeniul știrilor și care de la o zi la alta, și uneori de la o oră la alta, trec dintr-o ”specialitate” la alta. Ba mai mult, uneori, chiar deseori, individul (sau individa) își permite să prezinte o știre, în calitate de prezentator, dar să treacă imediat la un alt tip de activitate și să o discute, transformându-se în mod magic în comentator. În felul acesta amatorismul își pune amprenta pe amalgamul de noutăți care ne sunt prezentate pe tavă, iar pericolul e înclinația noastră de a le absorbi telles quelles.

Într-o lume în care știrile false (ceea ce americanii numesc fake news) reprezintă o nouă industrie, cu un înalt procentaj de credibilitate, mijloacele de comunicație așa-zise ”clasice” nu au decât un rol secundar în combaterea minciunii organizate.

Să fiu bine înțeles. Într-o lume liberă dreptul de a avea o părere e inalienabil, însă ceea ce e interzis e de încerca să-ți transformi propriile tale opinii în adevăruri absolute.

”Ultimele știri care provin de pe coasta de Vest a Statelor Unite vorbesc despre creșterea substanțială în ultimele săptămâni al numărului de incendii, care distrug o suprafață din ce în ce mai mare din pădurile atât de esențiale pentru menținerea unei clime prietenoase atât pentru ființele umane, cât și pentru flora și fauna locului”.

La televizor o asemenea știre, citită pe un tele-prompter invizibil pentru cel care urmărește emisiunea, e acompaniată de imagini care întăresc pe deplin fraza de mai sus.

Aici ar trebui să se termine funcția prezentatorului, iar dacă cineva din redacție consideră că știrea are o importanță suficient de mare pentru a fi discutată mai pe larg, atunci cel care trebuie s-o facă este ori un specialist în materie de climă sau o comentatoare de profesie, o jurnalistă profilată pe domeniul respectiv (aș dori să fi scuzat că în continuare voi folosi doar termeni de genul masculin), care a aprofundat subiectul, l-a întors pe toate părțile și are talentul de a sintetiza în câteva minute starea lucrurilor, la un nivel care să permită telespectatorului mediu să înțeleagă despre ce e vorba.

Dar, în realitate, lucrurile stau complet altfel. Acelui prezentator i s-a pus la dispoziție un text, foarte probabil conceput de altul, iar sarcina lui e să-l citească, ca și cum el ar fi expertul în problemă.

Veți spune, și n-am nicio îndoială că așa e, că asta nu deranjează pe nimeni, că nu contează cine prezintă textul, atâta timp cât el conține date veridice. De fapt, de multe ori cel care urmărește știrile la radio sau la televizor e interesat să afle mai multe date despre știrea prezentată și mult mai puțin despre cine a conceput textul. Iar eu nu găsesc prea multe argumente ca să mă opun acestei opinii.

Și atunci, voi fi întrebat, ce-ți veni?! Ce-ți veni să scrii despre ceva care nu deranjează pe nimeni, doar așa ca să te afli în treabă sau ca să nu recunoști simplul fapt că în ultima vreme inspirația îți joacă feste, că a venit momentul să trimiți la redacția revistei următorul material și la tine tolba ei goală?

Adevărul e că dacă lucrurile s-ar opri aici, adică procesul de prezentare a unei știri s-ar termina cu câteva fraze care comentează miezul problemei, nimic n-ar justifica impertinența mea de a-mi băga nasul într-o oală care fierbe, dar care nu e a mea.

Situația însă se complică și, nu de puține ori, redactorul emisiunii consideră că știrea e suficient de importantă pentru a aduce în studio un specialist în problemă și a-i pune întrebările de rigoare, cu scopul de a elucida o chestiune mult prea complicată pentru a o reduce la câteva fraze și imagini.

Până aici toate-s bune și frumoase, dar din acest moment prezentatorul, care (amintesc tuturora, e doar prezentator, poate chiar ziarist, dar un ziarist care nu și-a găsit locul în redacția niciunui cotidian sau săptămânal) se simte obligat să se pună la întrecere cu expertul în chestiune, să prezinte păreri opuse, dar și mai grav, să-l întrerupă la fiecare jumătate de frază, băgând la mijloc propriile sale cuvinte.

Iar eu, telespectator sau ascultător de emisiuni de radio, explodez: cine ești dumneata să întrerupi prezentarea unui specialist în problemă? Cu ce drept? Cu dreptul obținut prin ”răsfoirea” cu o jumătate de oră înainte de emisiune a unui fișier oferit cu larghețe de Dr. Google?!

Și cum se spune, acum să trecem acum de la simplu la complex. Nu am nicio îndoială că scena pe care intenționez s-o prezint aici e arhicunoscută de toți cei care urmăresc emisiuni politice la televizor.

Aici începe baiul! Pentru că în această situație nu mai e vorba de un prezentator și un expert / specialist / politician, ci de vreo patru-cinci invitați aduși cu scopul de a elucida un aspect din viața cotidiană sau a oferi celor invitați să-și prezinte crezul într-o problemă sau alta, unele foarte arzătoare, sau cum ar spune conu’ Iancu, la ordinea zilei.

Și atunci să vezi drăcie! Invitatului i se dă cuvântul pentru maximum 10 sau 15 secunde, după care urmează ”tradiționala” întrerupere provocată de cel care conduce emisiunea că, slavă Domnului, și el își are părerile lui. Și asta încă n-ar fi nimic, pentru că imediat, ca la un semnal, sar toți ceilalți în același timp, fiecare încercând prin ridicarea vocii să se facă auzit și în felul acesta să-i reducă la tăcere pe toți ceilalți.

Și acum închipuiți-vă o scenă în care în jurul mesei au fost așezați nu unul ci mai mulți prezentatori / ziariști și mai mulți experți / politicieni! Ce cacofonie, ce întrecere pentru ocuparea primului loc la concursul de țipat…

Iar eu, acasă, în fața televizorului sau a radioului, îmi amintesc de fiecare dată întrebarea pe care i-o puneam părintelui meu pe vremea când încă nu mergeam la școală: ”Tăticule, de ce eu îi aud pe ei când vorbesc la radio, dar ei nu mă aud pe mine când vorbesc aici, acasă?”

Dacă s-ar produce acest miracol, ”ei” ar auzi de la mine ce părere am eu (și sunt convins că și mulți, foarte mulți alții) despre bătaia de joc la care sunt pus (slavă Domnului, nu obligat) să asist, un atentat la buna cuviință care îți impune să nu intri în vorba altuia decât cu voia lui, totul având ca rezultat imposibilitatea de a înțelege probleme care pot fi considerate importante, dacă nu vitale.

În urmă cu mulți ani se transmitea la radio un scheci, în care prezentatorul îi punea invitatului vreo 10-15 întrebări în – să zicem – treizeci de secunde, fără a-i da nici cea mai mică șansă de a răspunde, ca după aceea să se audă vocea prezentatorului-gazdă: ”Vă mulțumesc foarte mult pentru interesantele răspunsuri la întrebările noastre”!

Nu, nu vă așteptați la soluții, pentru că ori ele nu există, ori eu nu le posed, ceea ce în cazul de față e cam același lucru…

De fapt motivul pentru care mă adresez cititorului în acest subiect este că eu doar caut un Zid al Plângerii, în fața căruia să-mi pot vărsa năduful. Sper să fiu scuzat pentru această imixtiune în liniștea celui sau celei care va citi aceste rânduri.

Părerea mea este că prezentatorul trebuie să prezinte știrile, ziaristul trebuie să le publice, iar comentatorul să le comenteze. Iar între aceste îndeletniciri ar trebui să existe granițe clare, de netrecut.

Și acum o întoarcere la titlul de mai sus. Întrebarea pe care unii, puțini sau mulți, și-o vor pune, și pe bună dreptate, e următoarea: și unde e eseistul, domnul meu, eseistul amintit mai sus?

Răspunsul e clar: în cazul de față cel care semnează e eseistul, iar aceste rânduri pot fi considerate un eseu. Sau e cineva de altă părere?!

Gabriel Ben Meron