Ţin minte exact când a fost adus pe scări biroul masiv care avea să devină masa de lucru a tatei. A fost una din primele achiziţii ale părinţilor mei, după ce tata a revenit cu doctoratul (pe atunci titulatura era „candidat în ştiinţe”) obţinut la Institutul Bauman din Moscova. Locuiam la etajul întâi al unei case vechi, de pe strada Vasile Alecsandri (din proximitatea Parcului Mare) din Cluj.

În cele două camere spaţioase aveam piese de mobilier desperecheate (cumpărate de ocazie sau primite spre folosinţă de la comunitatea evreilor) întrucât părinţii mei, supravieţuitori ai Holocaustului, nu rămăseseră cu nimic. Tata îşi pierduse părinţii la Auschwitz şi în locuinţa modestă unde stătuseră în chirie nu a mai găsit nimic. La fel s-a întâmplat şi cu mama care, revenită la Gheorgheni în primăvara lui 1945, s-a trezit singură pe lume şi fără niciun bun. Căsuţa unde locuise cu mama ei (pierită în deportare) fusese jefuită.

Aveam dulapuri, un recamier, masă extensibilă, două scrinuri (impozante), dar lipsea masa de lucru, esenţială pentru tânărul cadru didactic la Institutul Politehnic din Cluj. Nici biroul acesta cu tăblia acoperită de sticlă, cu sertare şi compartimente încăpătoare, nu era nou. Părinţii mei l-au cumpărat, din câte-mi amintesc de la o…Cântăreaţă de muzică uşoară al cărei nume nu-l mai ţin minte.

Masa de lucru solidă, din lemn de stejar, avea pe lateral două uşi cu încuietori. Cea din stânga avea să devină singurul loc din casa noastră în care se păstrau lucruri „sub cheie”. Nu era vorba de bani, ci de diplomele de studii şi alte documente importante, rânduite în dosare şi cutii. Compartimentul încuiat a fost gestionat decenii de-a rândul de tata şi, după decesul lui, de către mama. În mod interesant, nici părinţii mei şi nici eu, după plecarea lor din această lume, nu ne-am gândit să înlocuim vechiul şi masivul birou cu altul mai uşor şi mai modern.

Aici am căutat recent – aşa cum arătam în prima parte a acestui articol (https://baabel.ro/2021/12/persecutii-rasiale-i-o-scrisoarea-de-recomandare-din-1942/ ) – actele doveditoare pentru intervalul (sept. 1942-mai 1944), anterior perioadei de detenţie în lagărele de la Auschwitz şi Buchenwald ( pentru care aveam documente). Nu am găsit niciun alt act care ar putea proba legal (pentru acordarea drepturilor prevăzute în Legea 154/2021) răstimpul trecut în cartea de muncă a tatii, sub titlul „persecuţii rasiale”  însă am găsit câteva scrisori şi cărţi poştale vechi.

Pot spune că – pe lângă cele câteva fotografii supravieţuitoare Holocaustului – acestea sunt singurele lucruri moştenite de la bunicii mei din partea tatii: Margit (Malka) şi Mór Székely.

Fotografiile mă ajută să mi-i imaginez atunci când mă gândesc la ei (câţi descendenţi ai supravieţuitorilor Holocaustului au această şansă?) însă scrisorile spun cu mult mai mult.

Sunt scrisori adresate tatălui meu[1], aflat la Budapesta, în perioada octombrie-noiembrie 1942, adică de îndată ce a fost dat afară – pe motiv că era evreu – de la Uzina Dermata din Cluj. Acest lucru este consemnat şi în cartea de muncă unde scrie: sept. 1942 – concediat din motive de persecuţie rasială.

Am răsfoit cu nesfârşită grijă foile îngălbenite care – cine ştie – poate mai poartă amprentele de acum aproape optzeci de ani… Am citit cu nesaţ rândurile aşternute de cei trei membri ai familiei Székely, rămaşi acasă: tatăl, mama şi fratele mezin al tatii, Lacika.

Fiecare scrisoare se întinde pe patru foi dictando şi e scrisă cu toc şi cerneală. Scrisul caligrafic, corect şi sobru al tatălui ocupă de obicei o pagină întreagă, uneori chiar două, şi reflectă firea sa cumpătată. Adăugirile mamei sunt aşternute cu un scris mai neregulat, oglindind parcă emoţia şi îngrijorarea de care era cuprinsă atunci când se gândea la fiul ei de douăzeci de ani, plecat departe, în vremuri grele. Rândurile scrise – mereu în grabă – de fratele elev seamănă izbitor cu scrisul tatălui (pe care dorea, probabil, să-l imite) dar sunt ceva mai săltăreţe, mai vioaie.

Trăsătura dominantă a celor trei scrisori şi a cărţii poştale, umplute până la refuz de rândurile tuturor membrilor de familie, este iubirea fierbinte nutrită pentru fiul şi fratele plecat departe. O afecţiune sinceră şi profundă, exprimată direct, nu numai de mama şi fratele mezin, ci şi de tatăl (un om chibzuit, încercat de soartă, veteran din Primul Război Mondial) care semnează: „tatăl tău iubitor”, „te îmbrăţişează cu dragoste tatăl tău”, „te sărută cu drag tatăl tău”.

Din fiecare scrisoare răzbate grija necontenită faţă de fiul aflat departe şi dorinţa de a şti cât mai amănunţit tot ceea ce se petrecea cu el: Am primit cu mare bucurie atât scrisoarea, cât şi cartea poştală trimise de tine. Te rog scrie-ne la fel de regulat şi de acum înainte. Ne-ai anunţat că te-ai angajat, dar nu ştim dacă ai şi început lucrul. Te rog să ne relatezi detaliat dacă eşti în perioada de probă şi când se va încheia ea. De asemenea, te rog să ne spui sincer cum reuşeşti să te descurci cu aprovizionarea. Te rog să ne informezi dacă ai rezolvat chestiunea înregistrării în locuinţă şi problema cartelelor de alimente. (scrisoarea din 1 nov. 1942). De circa o săptămână nu am primit niciun semn de viaţă de la tine, ceea ce ne-a îngrijorat foarte mult. Nu-ţi pretindem să ne scrii prea des, dar măcar de două ori pe săptămână să ne dai un semn de viaţă. (scrisoarea din 10 nov. 1942). În fiecare zi aştept poşta cu nerăbdare. De ce nu ne scrii mai mult şi mai des? De o săptămână nu ştim nimic despre tine. Noi suntem bine, scrie-ne, te rog, de îndată ce primeşti pachetul (mama, în scrisoarea din 22 nov. 1942).

Din această ultimă propoziţie mi-am dat seama că scrisorile nu erau expediate prin poştă, ci introduse în pachetele pe care părinţii (care trăiau foarte, foarte modest la Cluj) le trimiteau (nu ştiu pe ce cale) fiului de la Budapesta. În răstimpul unei luni (tata a plecat la Budapesta după 17 octombrie 1942, data scrisorii de recomandare care a făcut obiectul articolului meu precedent) şi 27 noiembrie (data cărţii poştale), tatăl meu a primit mai multe pachete cu alimente:

O să fii surprins că-ţi trimitem din nou un pachet şi o să crezi că are tot felul de bunătăţi. Din păcate nu am putut coace nici mai mult şi nici mai gustos, pentru că pe cartelă ne-au dat doar făină integrală. Sper, totuşi, să-ţi placă ceea ce ţi-am pregătit. (scria mama, în 10 nov. 1942). Cu acest prilej îţi trimitem un pacheţel şi-ţi dorim să consumi cu poftă conţinutul lui. Am fi dorit să-ţi trimitem mai mult, dar în ciuda dorinţei noastre fierbinţi, nu am reuşit să adunăm mai mult. (tatăl, în scrisoarea din 22 nov, 1942).

Mama era mereu îngrijorată de sănătatea fiului ei, dar din rândurile scrise de ea se desprind şi necazurile de acasă: Cum te simţi? Nu e prea frig în cameră? Aţi început să faceţi foc? Aici vremea e frumoasă, dar noaptea e rece. Din păcate nu am apucat la lemne… Nădăjduiesc să le putem obţine până vine iarna şi gerul cel mare... (mama, în scrisoarea 1 nov. 1942). Altfel, cum te simţi? Nu ai fost răcit, nu te-a durut în gât? Noi, Slavă Domnului, suntem bine. Săptămâna trecută am fost foarte răcită, dar mi-a trecut. Pe taică-tău, săracul, l-a durut foarte tare măseaua. A umblat la lucru cu falca umflată… Sperăm să ne ajute Cel de Sus să nu fie ceva grav (mama, în scrisoarea 22 nov. 1942).

La aproape optzeci de ani distanţă, fragmentele scurte, scrise în fugă, de fratele mezin, pe atunci elev în clasa a II-a de liceu la Liceul Evreiesc din Cluj (înfiinţat după aplicarea legilor rasiale care eliminau elevii şi profesorii evrei din învăţământul public) relatează evenimente, de fapt crâmpeie de istorie din care reiese situaţia evreilor clujeni în anii care au precedat deportarea din mai 1944:

Din păcate, trebuie să-ţi comunic o veste tristă… Joi [29 oct 1942] noaptea s-a stins din viaţă Antal Márk[2], directorul şcolii noastre. Înmormântarea va avea loc duminică înainte de masă la ora 10.00. Imaginează-ţi că toţi elevii Liceului Evreiesc, cei ai şcolilor primare de rit ortodox şi neolog, membrii asociaţiei veteranilor evrei din Primul Război Mondial, profesorii şi părinţii vor face parte din cortegiul funerar! E o mare problemă cine va fi desemnat succesorul lui. Din moment ce dl. profesor Goitein lipseşte[3], credem că dl. profesor Bach va fi noul director. (fratele mezin Lacika, în scrisoarea din 1 nov. 1942).

Nu am pic de timp liber, tot timpul trebuie să învăţ. Mâine avem lucrare de control la matematică şi la ebraică. Ne-au adus lucrările la latină şi am primit un doi, dar la istorie am o notă de unu.[4] Noul director al şcolii este dl. profesor Endre Bach. Nu am timp nici să joc fotbal. Am primit împrumut un dicţionar de limba latină (Lacika, în scrisoarea din 10 nov. 1942). Abia aştept să te văd. Îmi pare rău că ajungi doar duminica, pentru că sâmbătă e spectacolul de Hanuka, unde am şi eu un rol (fratele mezin Lacika, pe cartea poştală din 27 nov. 1942).

Iniţial, plecarea la Budapesta părea să fi adus o întorsătură favorabilă în viaţa tatălui meu. Îşi găsise de lucru şi locuia împreună cu un prieten clujean, Ferike (Feri Klopot), în care părinţii lui aveau încredere. Din prima scrisoare a bunicului (în care i-a adresat câteva cuvinte şi lui Ferike) răzbate o rază de speranţă: Adesea constatăm cu bucurie că tinerii cu gândire sănătoasă şi matură, precum dumneata şi fiul meu, Imi, pot să aibă parte de cariere promiţătoare.

În nici trei săptămâni situaţia a fost complicată de iminenţa recrutării în armată a tatălui meu care în august 1942 împlinise douăzeci de ani. Acest fapt ocupă un loc central în scrisorile părinţilor săi.

În scrisoarea anterioară ţi-am scris în legătură cu recrutarea şi-ţi spuneam că poate că ar fi bine să fii recrutat la Budapesta ca să nu mai cheltuieşti cu drumul. Între timp am cumpănit asupra faptului şi am ajuns la concluzia că ar fi mai bine să vii la Cluj pentru că aici, probabil, vei fi încorporat împreună cu oameni cunoscuţi şi nu printre străini. Tu ce părere ai? Noi am dori să vii acasă. Nu vei pierde prea mult timp cu drumul, pentru că recrutarea cade într-o zi de luni. Ai putea sosi duminică şi dacă nu doreşti să rămâi mai mult, marţi poţi pleca înapoi. În orice caz, să nu uiţi să aduci documentele necesare, mai ales extrasul de naştere care este la tine. Dacă totuşi de decizi să fii recrutat la Budapesta, trebuie să te decizi din timp, ca să-ţi putem trimite ordinul de recrutare. Subliniez că noi suntem de părere că e mai bine să fii recrutat la Cluj şi aceasta ar trebui să fie hotărârea definitivă. (tatăl, în 10 nov. 1942)

Dragă Imike, se apropie ziua de 7 decembrie, când va trebui să fii acasă pentru recrutare, după care în scurt timp va avea loc şi încorporarea… Cred că ar fi indicat ca răgazul scurt dintre aceste două evenimente să-l petreci la Cluj, desigur în cazul în care ţi-ai putea găsi ceva de lucru aici… Altfel cred că nu ar fi potrivit să schimbi o situaţie sigură pe una nesigură… O cunoştinţă mi-a spus ieri că firma Strauch caută muncitori calificaţi, dar nu ştiu dacă nu au găsit deja pe cineva. Poate ar fi de lucru în altă parte… (tatăl, în 22 nov. 1942). Dragă Imike, am primit scrisoarea ta din 10 noiembrie, de care ne-am bucurat foarte mult… Ne-ai scris că vei lua trenul în 6 decembrie seara. Într-adevăr trebuie să pleci sâmbătă seara, dar sâmbătă este 5 şi nu 6 decembrie. Am amintit acest fapt numai de dragul rigurozităţii. Totuşi, îţi atrag atenţia să fii prudent şi să iei trenul cel târziu sâmbătă, pentru că altfel nu ajungi la timp la recrutare. (tatăl, pe cartea poştală din 27 nov. 1942).

Dragă Imi, te rog îmbracă-te bine, cu tot ce ai, pentru că trenurile sunt neîncălzite. Nici noi, aici acasă, nu am putut obţine lemne… Degeaba am stat la rând. (adaugă mama, pe aceeaşi carte poştală din 27 nov. 1942).

În încheiere părinţii îşi exprimă bucuria de a-şi revedea fiul care – de fapt – lipsise doar o lună din sânul familiei iubitoare: Anunţă-ne, când porneşti, ca să te putem aştepta la gară. Te rog adu cu tine actele. Cu bucuria revederii, te sărută tatăl tău.

Cartea poştală din 27 noiembrie 1942 este ultima din scrisorile rămase de la bunicii mei. Ce s-a întâmplat cu cele primite de la Budapesta, de la tatăl meu, pot doar presupune. În 3 mai 1944 părinţii tatii, bunicii mei, Margit (Malka) şi Mór Székely, erau ridicaţi cu un camion din casa de pe strada Kemény Zsigmond (azi Take Ionescu) nr. 29, unde locuiau cu chirie, şi duşi în ghetoul de la Fabrica de cărămizi. Probabil că scrisorile primite de la Budapesta, împreună cu alte documente şi multe alte lucruri au rămas în locuinţa părăsită (aveau dreptul să ia cu ei doar obiecte de strictă necesitate şi hrană pentru două zile.

Bunicii mei au pierit la Auschwitz. Tata şi unchiul meu, reveniţi la Cluj în vara lui 1945, nu au mai găsit nimic în locuinţa devastată.

Cum s-au păstrat scrisorile primite de tata de la bunici? Înainte de a pleca la armată (în detaşamentul de muncă pentru evrei) tata şi-a lăsat scrisorile şi fotografiile la József Kántor, prietenul şi colegul său maghiar, de la Uzina Dermata. Acesta le-a păstrat… De fapt, le-a salvat din Holocaust.

Citind rândurile scrise de bunicii mei, am înţeles de la cine am moştenit dragostea sinceră, tandreţea, grija şi îngrijorarea continuă, tonul afectuos care domnea (şi domneşte) în familia noastră şi chiar obiceiul aşteptatului la gară.

Încerc să mi-i imaginez pe mama, tatăl şi fratele tatii, adunaţi în odaia neîncălzită, la lumina lămpii, în serile lungi şi reci din noiembrie 1942, scriind pe rând, cu tocul şi cerneala pe foile dictando, şi împachetând coletul cu alimente („ceea ce am putu aduna”) ce urma să fie trimis la Budapesta. Pe cartea poştală din 27 noiembrie 1942, bunica mea scria cu obidă: Dragul meu băieţel, Imike, scrii că ai renunţat la masa de prânz. Dragul meu, din păcate nu te pot ajuta. Ţi-aş trimite ceva dacă aş putea, dar aşa sper să rezişti cele câteva zile care au mai rămas”.

Persecuţia evreilor era din ce în ce mai aspră, dar încă suportabilă. Războiul se făcea simţit, dar era încă departe. Fiul cel mare urma să fie recrutat şi încorporat, dar perspectiva frontului, a tranşeelor, nu apare în nicio scrisoare…

(Va urma)

Andrea Ghiţă

---

[1] Scrisorile sunt  în limba maghiară, limba vorbită în familia tatălui meu. Traducerea îmi aparţine.

[2] Antal Márk (n. 18 aprilie 1880, Devecser – d. 29 oct. 1942, Cluj) politician, matematician, activist cultural, fondator al Liceului Evreiesc Tarbut (1920-1927) şi director al Liceului Evreiesc Coeducaţional din Cluj (nov. 1940 – mai 1944)

[3] Profesorul Goitein era în detaşamentul de muncă

[4] În acea vreme nota maximă era unu, doi fiind echivalent cu nota opt, din sistemul actual de notare.