Doar câteva luni ne despart de evenimentul care ar putea schimba harta politică a Franței – alegerile prezidențiale. Emmanuel Macron a fost cea mai mare surpriză a ultimului scrutin prezidențial. Chiar dacă nu a fost un anonim, având în spate drept susținător un partid nou, înființat de el, alegerea lui nu era o certitudine. Totuși, analiști care cunoșteau gândirea lui și situația Franței, mizau pe acest candidat tânăr, dinamic, european, dar și atașat națiunii sale. Macron dorea să redea Franței rolul său primordial, dar în aceeași măsură dorea și o Europă puternică, bazată pe propriile forțe, de-aici insistența lui pentru mult visata armată a Uniunii Europene. În gândirea economică, Macron era un radical, numai că a trebuit să se confrunte cu conservatismul, nu numai a unei părți din clasa politică, ci și al populației, al puternicelor sindicate care se opuneau unor reforme care urmau să ducă la modernizarea Franței. A mai intervenit și pandemia de coronavirus care impunea o poziție destul de dură, dar adevărul este că datorită acestor măsuri, deși pandemia a reizbucnit, astăzi Franța se confruntă mai ușor cu valul cinci, cu mai puține sacrificii și poveri asupra spitalelor. De-a lungul mandatului său, Macron nu a scăpat de nemulțumirea manifestată de diferitele grupări ale populației, cum au fost demonstrațiile ”vestelor galbene” care au încetat numai când a apărut coronavirusul. De menționat însă că el nu a cedat presiunilor.

Am schițat toate acestea ca un preambul al perspectivelor lui de a fi reales (deocamdată nu și-a anunțat candidatura, dar se presupune că va face în curând) și care s-ar putea finaliza cu un eșec. Ghinionul lui Macron este apariția unui candidat (mai bine zis candidată) care s-a dovedit o personalitate politică foarte capabilă. Ea se bucură de o mare simpatie și ca familie politică nu este foarte departe de Macron. Este vorba de Valérie Pécresse, președintele Consiliului regional Île de France (de care aparține și Parisul), cea mai populată regiune din Franța. Ea a ocupat de două ori și funcția de ministru, o dată al educației și o dată al bugetului și a înregistrat performanțe remarcabile. Pécresse este candidatul partidului de dreapta Republicanii și în cadrul competiției pentru nominalizare a depășit oameni politici bine-cunoscuți, cum a fost Michel Barnier, negociatorul UE al Brexit, sau Eric Ciotti, parlamentar din Nisa. „Pentru prima dată de când există, partidul generalului de Gaulle va avea o femeie-candidat la președinție”, a declarat ea după ce a câștigat nominalizarea. Pécresse s-a autocaracterizat drept „două treimi Angela Merkel și o treime Margaret Thatcher” și a afirmat că oponenții ei o numesc „doamna de fier”. Sondajele de opinie au confirmat justețea nominalizării ei și au prevăzut că ar putea ajunge în turul doi, unde l-ar învinge pe Macron cu 52 la 48 la sută. Cu pregătirea, cunoștințele și experiența sa este chintesența elitei franceze, a apreciat politologul Vincent Martigny de la Universitatea din Nisa.

Într-adevăr, Macron și-a găsit un rival redutabil. Oricare dintre ceilalți candidați ar fi avut puține șanse să-l învingă în turul doi, chiar dacă popularitatea președintelui a scăzut. Dacă nu ar fi apărut Pécresse, cel mai des amintit oponent al președintelui ar fi fost tot o femeie, Marine Le Pen, liderul partidului de extremă dreaptă Adunarea Națională. Șansele ei s-au redus și datorită apariției unui alt candidat de extremă dreaptă, Eric Zemmour (pe care l-am prezentat în Baabel), ale cărui poziții în problema imigrării, atitudinii față de islam și musulmani sunt mai dure decât ale lui Le Pen. Ea și-a mai „îndulcit” principiile pentru a atrage alegători nehotărâți din alte zone ale spectrului politic. În schimb această modificare a îndepărtat nucleul dur al susținătorilor lui Le Pen, care s-a reorientat către Zemmour.

Dinspre stânga și centrul eșichierului politic francez candidează Jean-Luc Mélenchon, liderul partidului La France Insoumise. El este considerat de extremă stângă, la anterioarele alegeri a ocupat, cu 20 la sută din voturi, locul patru, acum este creditat cu 10 la sută. Programul lui se concentrează asupra unor revendicări sociale. Partidul Socialist Francez o propune pe Anne Hidalgo, primarul Parisului, realeasă în această funcție în 2020. Ea se preocupă de asemenea de probleme sociale dar și ecologice, numai că, afirmă analiștii, Partidul Socialist este în derivă, Hidalgo, fiind creditată cu 4-7 la sută. În sfârșit, Partidul Verzilor l-a propus pe Yannick Jadot, parlamentar, candidat și în 2017, cu un program ecologist care de fapt îi defavorizează pe fermierii crescători de vite.

Acestea sunt primele proiecții legate de alegerile prezidențiale. Patru luni până la scrutin pot reprezenta mult sau puțin. Macron și-ar putea spori popularitatea prin adoptarea unor măsuri acceptate de populație.

Situația imigranților la granița dintre Polonia și Belarus și măsurile adoptate de UE i-ar putea favoriza pe Le Pen și Zemmour.

Dacă Le Pen totuși ajunge în turul doi, ar putea dobândi susținerea alegătorilor acestuia din urmă. În aceste condiții speranța este că oricât de criticat a fost Macron, alegătorii francezi nu vor da câștig de cauză extremei drepte. Aflată la putere o singură dată, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și nici atunci în urma alegerilor, guvernul de la Vichy a împins Franța într-o catastrofă istorică.

Eva Galambos