Din noiembrie 2021 se joacă la Teatrul de Stat din Oradea spectacolul cu titlul ”Eva Heyman”, la a cărei premieră nu am putut să iau bilet, așa încât abia acum câteva zile, la primul spectacol din ianuarie, am reușit să fiu și eu în public. A fost un privilegiu care îmi dă încrederea că acest an începe frumos, emoționant și bogat. Spectacolul îi îmbogățește pe cei care aleg să-l vadă, e o reușită atât teatrală, cât și din punctul de vedere al restituirilor istorice cuvenite, făcute în orice mod posibil și binevenite mereu.

Éva Heyman a fost o fetiță evreică de 13 ani, din Oradea, care a primit în dar de ziua ei, în 13 februarie 1944, un jurnal de însemnări. Ca orice fetiță aflată la vârsta pre-adolescenței, ea este încântată de acest dar și își începe relatările cu mult entuziasm și încântare. Fără să știe și fără ca acesta să fi fost scopul ei, în cele aproximativ trei luni de însemnări, Éva conturează imaginea vieții ei zilnice. Aceasta se suprapune imaginii istorice a celor câteva săptămâni din primăvara anului 1944, de dinaintea deportării evreilor orădeni și bihoreni la Auschwitz, în timpul administrației horthyste din Ardealul de Nord.

Éva a făcut astfel demersul extraordinar de a ne lăsa o mărturie directă a unor vremuri pe care nu se cuvine nici să le uităm și nici să le privim cu superficialitate. Ea este exponenta, în ochii mei în mod sigur, a tuturor fetițelor de 13 ani, probabil sute de mii, deportate din toată Europa în lagărele naziste și ucise în anii celui de-al Doilea Război Mondial.

Éva a personalizat jurnalul, îi vorbește ca celui mai bun prieten, are deplină încredere în filele lui, este desigur un alter ego al ei, unul sincer și adevărat. Acolo, pe paginile ”micului jurnal” – cum îl numește – ea notează frământările ei, dilemele de nepătruns, zbuciumul emoțional al fetiței crescute de bunicii materni, fiindcă părinții erau divorțați și situația familială era complicată, consemnează episoade ale prieteniilor copilărești, bucurii și necazuri, așa cum au toate fetițele, vise și visuri, prima simpatie față de tânărul Pista, descrie situații și oameni din viața ei, gândurile și speranțele ei și, în mai multe rânduri, Éva strigă parcă despre dorința ei fierbinte de a trăi.

Unul din visurile Évei este să devină fotoreporter atunci când va crește mare. Din paginile jurnalului ei ne putem da seama că Éva a fost extrem de inteligentă, cu un fin spirit de observație, cu o maturizare inerentă prin vârstă, dar și prin circumstanțele prin care trecea, o fetiță sensibilă și inimoasă care, din nefericire, nu a ajuns fotoreporter, dar reporter a fost. Fără să vrea, căci în general jurnalele au un caracter cvasi-secret, nefiind menite ochilor tuturor, Éva a făcut prin ”micul ei jurnal” reportajul celor trei luni din viața evreilor orădeni înaintea deportării, ultima lună fiind cea petrecută în infernul ghetoului orădean. Însemnările ei sunt pline de profunzime, este o observatoare atentă, consemnările ei dovedesc multă sensibilitate, empatie, frământări și tristețe. Uneori rândurile ei au și doza firească de veselie a unui copil de 13 ani. De mai multe ori ea afirmă, în legătură cu diferite momente istorice sau reglementări legale ale vremii, care o nedumeresc prin absurdul lor: ”eu nu înțeleg, pur și simplu nu înțeleg!” Același lucru îl putem spune chiar și azi, fiecare dintre noi, Éva dă, în continuare, glas gândurilor a milioane de oameni.

Éva Heyman a murit ucisă în uzina morții de la Auschwitz, cu doar câteva luni înainte de sfârșitul ororii. Ea și-a lăsat jurnalul bucătăresei creștine a familiei, lui Mariska, cea care l-a păstrat și i l-a restituit mamei Evei, lui Ági Zsolt, după război. În anul 1947,  Ági publică la Budapesta cartea ”Éva, lányom” – ”Éva, fata mea” (Ágnes Zsolt: Eva, fata mea, traducere din limba maghiară de Eva Galambos. Editura Hasefer, București, 2017. ISBN: 978-973-630-378-4).

Jurnalul Evei Heyman a fost dramatizat, la Oradea, de către actorul și regizorul Emil Sauciuc, împreună cu actrița Ioana-Maria Repciuc, cea care o și întruchipează splendid pe Éva. Aceasta este piesa care se poate vedea pe scena orădeană, un demers subsumat aceluia al aducerii aminte și al omagierii victimelor nazismului. Spectacolul emoționant este o reușită în repertoriul Teatrului de Stat din Oradea, tonul lui, în întregime, având marele merit de a nu copleși prin tristețe. Regizorul a știut să găsească nuanțele potrivite pentru a celebra viața fetiței Éva Heyman, dezvăluind-o în universul ei copilăresc din care pășea spre adolescență.

În parcul orădean de unde în câteva zile din mai și iunie 1944 au plecat trenurile în vagoanele ferecate ale cărora s-au aflat în total 28.000 de evrei, oameni exact ca noi, duși spre moarte, se află statuia fetiței Éva Heyman. A fost ridicată prin grija și strădania Asociației Tikvah, din Oradea, în anul 2015 și este vizitată adesea de clase întregi de copii de școală, având mereu flori și pietre puse lângă ea. Chiar și în aceste zile de iarnă, când scriu, statuia are în brațe crenguțe de brad ninse și împodobite. Povestea ei și o bicicletă roșie ca cea atât de îndrăgită de Éva sunt prezente în Muzeul Istoriei Evreilor din Oradea, iar spectacolul de teatru jucat cu casa închisă este menit și el să evoce existența scurtă, curmată sfâșietor, a unei copile nevinovate, pe care nu a apărat-o nimeni.

Dacă oroarea deportării nu s-ar fi petrecut, Éva Heyman  ar fi putut să trăiască și azi, ea ar fi avut 91 de ani.

Éva Heyman, minunata, frumoasa, inteligenta și sensibila fetiță orădeană nu a putut fi salvată de la moarte acum aproape opt decenii, chiar dacă dorința ei de a trăi era imensă. Memoria ei însă poate fi salvată pentru totdeauna, prin neuitarea noastră. Éva este vie în inimi și gânduri și așa va fi mereu, dacă vom avea grijă.

Referințe:

https://www.tikvah.ro/ro/eva-heyman/jurnalul-evei

https://www.tikvah.ro/ro/holocaust/1944-in-oradea

https://www.facebook.com/oradeaheritage/photos/?ref=page_internal

https://www.facebook.com/search/top/?q=Eva%20Heyman

https://www.facebook.com/photo/?fbid=10158113517807980&set=pcb.3215992415101175