E după-amiază și început de vară. Soare, liniște și călduț. M-am întors de la grădiniță, am mâncat, iar acum îmi bălăngăn picioarele pe scaunul din bucătărie.

Bunica nu mai insistă cu somnul de amiază: știe că n-o să închid un ochi, oricât de mult m-ar ruga. Am în față o jumătate de zi în care să fac ce-mi place: mă ascund sub masa din sufragerie, îmi imaginez că sunt veveriță și mă joc cu prieteni imaginari.

Deocamdată însă stau și mă uit la două muște care s-au așezat pe mușama chiar în fața mea. E rândul lor să mănânce din firimiturile de pâine rămase de la mine. Îmi place trompa lor delicată, mă fascinează ochii imenși și felul prudent în care se deplasează.

Adevărul e că întotdeauna mi-au plăcut muștele și nu înțeleg înverșunarea cu care adulții le vânează, cu pliciul, cu spray-ul, sau cu un băț la capătul căruia au legat multe fâșii de celofan colorat și foșnitor. Mi se par grațioase și delicate și nu consider că fac mare pagubă dacă mănâncă resturile de la masa noastră. Au și un fel tare gingaș de a-și freca piciorușele din față. Cred că am început să le imit, altminteri de ce mi-ar zice Mama, atunci când mă supraveghează la baie, să mă spăl mai cu nădejde, nu ca o musculiță.

În fața geamului de la bucătărie cresc doi plopi bătrâni. Frunzele lor nu se opresc niciodată din foșnit. Mă uit la frunze, mă uit la muște, mă întreb dacă ele mă văd pe mine și dacă mă consideră un uriaș binevoitor, așa cum am văzut în cartea mare și vișinie despre Gulliver. Nu îndrăznesc să mă mișc. Știu că orice gest al meu le-ar face să-și ia zborul. Și nu vreau asta. Stau și le privesc.

De câteva zile mă tot gândesc la muștele din copilărie. Și la toate momentele în care nu făceam nimic. Urmăresc muște pe masa din bucătărie. Sau furnici în grădina de la țară.

Stau întinsă pe covor, aștept să se trezească bunicii din somnul de amiază și ascult un guguștiuc toropit de căldură care cântă alene în pomul de sub geam. În casă se aude doar ticăitul ceasului deșteptător  pe care bunicul îl întoarce grijuliu în fiecare seară.

Acasă la părinți, mă uit pe geam și văd Dunărea. Tulbure, limpede, înghețată, furioasă, calmă, prietenoasă.

E primăvară și mă uit la puii de găină pe care mătușa i-a adus în bucătărie într-o cutie de carton, pentru că afară s-a făcut dintr-o dată frig. Au capete moi, acoperite de puf galben, piuie asurzitor, eu îi mângâi încet cu vârful degetului arătător.

Sunt în tren, merg spre Cluj, drumul mai durează cel puțin 4 ore. Mă uit pe geam, citesc. N-am telefon mobil, cont de Facebook, Instagram sau Whatsapp. Nu primesc și nu trimit mesaje. Schimb o vorbă cu colegii de compartiment. Mă întorc la cartea mea. La Războieni, unde trenul stă o jumătate de oră, cobor pe peron să mă dezmorțesc. Îmi cumpăr napolitane Dănuț, trase în ciocolată.

Zile de vară, zile de iarnă, de toamnă sau de primăvară în care timpul curge încet și egal.

Cum ar arăta oare un indice al tuturor clipelor mele de plictiseală? Al zilelor lungi și leneșe în care nu se întâmplă mare lucru? Punctate de intervenții minimale ale adulților: Mănâncă-ți orezul cu lapte! Spală-te pe dinți! Adu-mi degetarul din sertar! Împinge geamul, că-i curent!

De când n-am mai avut parte de zile monotone, care se întind identic una după alta, în care ai impresia că timpul stă pe loc? Aș ști ce să mai fac cu ele?

Le-aș strânge pe toate la un loc, să le pot contempla în voie. Să mă bucur de ele ca de o cutie cu bomboane de vișine trase în ciocolată. Să mă ajute să înțeleg de ce acum am mereu senzația că timpul zboară. Și că alerg bifând obligații trecute zilnic în agendă. Iar la sfârșitul zilei am capul gol și mâinile goale și sentimentul neplăcut că mâine o voi lua de la capăt. Cu alte obligații scrise în agendă. În același ritm și în același fel.

De regulă nu-mi stabilesc obiective pentru noul an, dar asta mi-aș dori pentru lunile ce vin. Să alerg mai puțin, să am și perioade în care nu rezolv chestiuni urgente, pe care le cred importante.

Să mă uit la muște, la nori și la copaci. Să nu mă grăbesc. Să respir. Să am sentimentul că timpul se întinde atât cât vrei tu să tragi de el. Și că am nevoie cu adevărat de foarte puține lucruri. Ca în acea epocă din copilărie în care mă împrietenesc cu muștele, furnicile și puii de găină.

Doina Gecse-Borgovan