Emil, prietenul meu la care țineam ca la un frate mai mare, a început să mă “patroneze” de la vârsta de paisprezece ani. Diferența de vârstă între noi era de zece ani, suficient ca să-i accept sfaturile. Era un bărbat înalt, bine făcut, veșnic pus pe glume. Terminase dreptul, era jurisconsult la o întreprindere din oraș. Nu era mulțumit de munca lui, visa să ajungă judecător, lucru care nu era realizabil, având în vedere originea lui socială nesănătoasă, tatăl fost proprietar de tipografie. Prietenilor mai tineri le recomanda cărți, le dădea sfaturi și îi încuraja când aveau necazuri. Mergeam împreună la filme, pe care el le alegea, la meciuri de fotbal, de rugby, etc. Avea timp de toate, scria și versuri care i-au fost publicate, dar nu era mulțumit.

– Într-o bună zi o să-mi iau lumea-n cap și o să părăsesc țara asta, m-a amenințat de câteva ori.

– Crezi că acolo unde vrei să pleci umblă câinii cu covrigi în coadă? – îi spuneam eu. Nu voiam să-l pierd, dar știam că se va ține de cuvânt.

La începutul anilor șaptezeci, Emil a ajuns la Viena. De atunci încolo viața lui s-a desfășurat ca un film hollywoodian. A spălat vase la un restaurant, a fost chelner la același restaurant, printr-un concurs favorabil de împrejurări a fost apoi angajat funcționar la o bancă de investiții pentru țările din estul Europei, ajungând în doi ani directorul băncii în care lucra. O bună bucată de vreme nu am putut să ne întâlnim – Emil, care fugise din țară, nu putea să vină în vizită. Pentru mine ca și pentru ceilalți prieteni nu era indicat nici măcar să-i răspundem la scrisori. Cei de la Securitate ne-au sâcâit multă vreme ca să afle tot felul de date despre Emil. Cel mai mult îi interesa dacă am fost sau nu implicați în dispariția lui.

Au trecut mai bine de zece ani până am reușit să ne revedem. Ne-am întâlnit la Budapesta. S-a schimbat mult de când l-am văzut ultima oară. Și-a lăsat mustață și era îmbrăcat deosebit de elegant. Ne-am dus să mâncăm la restaurantul Astoria.

– Povestește-mi despre tine, i-am spus, noi acasă suntem pur și simplu uluiți de succesul tău.

– Pe vremea când eram chelner la Viena, a început să relateze Emil, am avut drept client un funcționar superior de la Banca de investiții pentru Europa de Est. M-a întrebat de unde sunt, pe scurt despre tot trecutul meu. Era originar din Arad, vorbea puțin limba română. El mi-a găsit slujba la bancă. N-a fost deloc ușor. Munca era total diferită de pregătirea mea, noroc că știam limba germană de la părinții mei. Era perioada destinderii, pe la mijlocul anilor șaptezeci, relațiile cu țările socialiste s-au ameliorat. Banca a acceptat ideea mea de a investi în construcția de hoteluri în aceste țări. Am luat parte la finalizarea planului, deplasându-mă în Cehoslovacia, Ungaria, Uniunea Sovietică etc. Întreaga rețea de hoteluri Intercontinental din Budapesta, Praga, Varșovia, era rezultatul investițiilor băncii noastre. La propunerea lui Helmuth, fostul meu client de la restaurant, după câțiva ani am fost numit directorul băncii. Sincer să fiu, nu m-am gândit că voi ajunge în această poziție. Eram la Davos, în Elveția, la un simpozion cu teme financiare, când am întâlnit-o pe Ada la restaurantul unde mâncam. Ea era șefa restaurantului. Originară din Deva, lucra de patru ani în Elveția. Click-ul dintre noi s-a produs imediat, suntem împreună de cinci ani. Ada e un dar al sorții.

– Acum ești mulțumit, chiar dacă nu ți-ai realizat visul de a deveni judecător? – l-am întrebat.

– Nu regret că lucrez la o bancă, sunt mulțumit cu postul meu și mă bucur să mă ocup cu investiții în din estul Europei, inclusiv în România.

După pensionare s-a mutat la Budapesta, împreună cu Ada. De atunci ne-am văzut mai des, a fost de câteva ori și în orașul lui natal. A fost un filantrop cunoscut, a donat bani diverselor instituții de cultură. Ada povestea despre cerșetorii care-l așteptau la intrarea imobilului în care locuia, iar Emil le împărțea bani. Apartamentul în care stăteau era plin de tablouri și de cărți. La fel ca în tinerețe, Emil a reînceput să-mi îmi recomande cărți. Mi-a recomandat-o pe Ludmila Ulițkaia (Obligo, Scara lui Iakov, Înmormântarea veselă, etc.). De atunci a devenit scriitoarea mea preferată.

De câțiva ani Emil nu mai este printre noi. De curând am cumpărat ultima carte a Ludmilei Ulițkaia, Nu a fost doar ciumă. În timp ce răsfoiam cartea, mi-am amintit vorbele lui Emil: “Ulițkaia este un Cehov în fustă”. Nu puteam să nu fiu de acord cu afirmația lui. Porecla de “Nabab” nu a dispărut nici după moartea lui. Emil a fost nabab, nu numai financiar, dar mai ales spiritual cu prietenii lui, “cerșetori” de sfaturi și de vorbe bune.

Andrei Schwartz

08/01/2022