Când am cunoscut-o, doamna Mioara avea vreo patruzeci de ani și era vânzătoare la magazinul de pâine din cartier. Era prin anii cincizeci, pe vremea când toate produsele de panificație se vindeau pe cartele de diverse culori, în funcție de ce lucrau membrii familiei: cei care făceau muncă fizică grea primeau cartele roșii, care le dădeau dreptul la un kilogram de pâine pe zi; cei care făceau munci mai ușoare aveau cartele galbene, verzi etc., pe care primeau cantități mai mici. Pâinea ajungea pe la prânz, dar coada se forma cu mult înainte. Responsabil cu ordinea era un pensionar de încredere, nenea Mitu. Școala mea era la câțiva pași de prăvălia cu pricina, așa încât eu eram cel care asiguram aprovizionarea cu pâine a familiei. Camionul care aducea marfa parca cu spatele lângă intrarea în magazin. Joska bácsi, șoferul mustăcios, ne privea cu multă seriozitate, apoi începea să ne dea ordine:

– Tinerii, elevii și oamenii între două vârste vor descărca marfa, dând produsul din mână în mână, până în magazin, la doamna vânzătoare, după care se vor întoarce la locurile lor din coadă. Ne-am înțeles?

În aer plutea un miros amețitor de pâine proaspătă.

Pâinile de câte patru kilograme erau coapte, rumene, negre și te invitau să înfrupți din ele. Mă uitam vrăjit la cuțitul enorm cu care vânzătoarea tăia pâinile mari și frumoase.

Când îmi venea rândul, doamna Mioara mă întreba:

– Vrei să-ți tai o bucățică din colț?

Dădeam încântat din cap și mă întorceam acasă fericit, savurând bunătatea de pâine.

La coadă stăteau și frații Godel, doi gemeni, colegi de clasă de-ai mei, care urmau să emigreze în Israel peste o lună. Mi-au povestit că nu mai aveau dreptul la cartele, fiind socotiți străini. Au încercat să cumpere pâine la mai multe magazine, dar cu foarte puțin succes. Tatăl lor pleca la țară și cumpăra pâine veche de la săteni.

– Nu are niciun gust, spuse Sandu, cel mai mic dintre ei. Sunt mai mult fărâmituri. Mama spune că îi amintește de lagărul de concentrare.

– Credeți că aici veți avea mai mult succes? – am întrebat.

Nu mi-au răspuns. Am așteptat până când le-a venit rândul. Eram curios dacă vor reuși să cumpere pâine.

– Cartelele, vă rog, le-a cerut doamna Mioara.

– Păi să vedeți, a spus Mihai Godel, noi nu mai avem cartele.

– Cum adică? – a întrebat vânzătoarea, mirată.

Godelii i-au explicat situația. Doamna Mioara i-a privit lung și le-a spus să vină cu un sfert de oră înainte de închiderea magazinului. Până la plecarea lor din țară, doamna Mioara le-a vândut din pâinea care rămânea la sfârșitul zilei…

La câteva luni după plecarea familiei Godel, într-una din zile doamna Mioara mi-a arătat o vedere din Israel, pe adresa magazinului. A fost prima vedere din Israel pe care am văzut-o. Înfățișa un complex de case albe din Haifa și un cer albastru cum nu mai văzusem. Mi-a arătat și textul scris de foștii mei colegi:

“Tanti Mioara, mulțumim pentru pâinea cea de toate zilele!” Semnat: Sandu și Mihai Godel.

Andrei Schwartz

06/02/2022