Un domn masiv, îmbrăcat în palton de stofă gri și cu căciulă de astrahan pe cap se apleacă să-și șteargă nepoțica pe obraz. Fetița e mică, gingașă, îmbrăcată în alb și roz. Seamănă cu un fluture. Își întinde plină de încredere bărbia spre bunicul ei, iar gesturile bărbatului sunt pline de tandrețe. Chicotesc ca doi școlari și parcă doar ei ar fi pe lume. Pornesc de mână pe trotuar. Merg și eu încet în urma lor.

La colț, pisica cu ochi verzi și blană albă se oprește prudent atunci când apar. Mă recunoaște, pentru că uneori îi dau de mâncare. Își continuă drumul călcând neauzit cu lăbuțele ei moi și catifelate. Nu mă slăbește din ochi. O privesc și eu pe ea lung cum se îndepărtează alene.

Lângă bloc a apărut o tufă de crucea voinicului. Floricele movulii delicate își fac loc printre frunzele și crengile uscate de anul trecut. Toți copacii sunt înmuguriți, pregătiți de primăvară. Și e plin de mierle care ciripesc. Se simte în aer primăvara.

Mă uit la toate aceste tablouri cotidiene cu milă, cu jale, îmi vine să plâng. Sunt toate atât de frumoase și au devenit dintr-o dată atât de fragile. Ar putea să dispară la fel cum o coală de hârtie se mistuie și se chircește la întâlnirea cu focul.

Din dimineața când am citit prima știre despre război doar la asta mă gândesc: cât de firavi suntem, cât de iluzoriu e sentimentul de siguranță.

La început am crezut că n-o să mai pot scrie sau citi nimic, că toate preocupările mele de dinainte de război sunt doar cochetărie sau frivolitate. Și totuși, iată-mă aici, încercând să compun acest text. Ca să rămână, ca să nu uit. Ca să-mi reconstruiesc sentimentul că măcar o parte din viața mea îmi aparține, e sub control.

Din dimineața de 24 februarie, de la invazia Ucrainei, parcă am deschis un dulap din care continuă să se prelingă afară stafii și cuvinte pe care le credeam lozinci obosite și inconsistente.

Am opt ani, sunt în clasa a doua, afară e frig, sfârșit de iarnă. Intru în clasa luminată de neoane și mirosind puternic a petrosin.  Învățătoarea scrie ceva pe tablă, cu cretă colorată și cu caligrafia ei perfectă: NU BOMBEI CU NEUTRONI!

Vom copia și noi în caiete lozinca asta. Apoi va trebui să facem desene cu tema ”copiii lumii doresc pacea”.

Desenez toată ziua copii, continente, curcubee și o bombă zdrobită sub greutatea unor ghirlande de flori. Învăț că în rusă pace se spune MIR. МИР. Cântăm cântece despre pace. Pregătim o serbare cu tema asta.

Acasă, bunica mă întreabă cum a fost la școală. Îi răspund că m-am plictisit teribil, pentru că toată ziua am cântat și-am vorbit despre pace.

Mă dojenește cu blândețe. Spune că nimic în lume nu-i mai important ca pacea. Mă strâmb, îmi dau ochii peste cap. N-o cred. Nu mă interesează. Pentru mine pace e un cuvânt gol, care nu înseamnă nimic. La fel, bombă nucleară, neutroni, partid sau conducător.

La vârsta mea fragedă am deja la activ multe ore petrecute pe stadion aplaudând și strigând lozinci care sună a gol. Și mi-e greu să cred că pacea asta invocată zi după zi ar putea fi ceva important, nu doar un înveliș, o nucă seacă.

Acum am 47 de ani și mă uit la cuvântul pace ca la o arătare. Îl tot rostesc, în gând și cu voce tare. Îl scriu și îl repet. Îmi vin în minte și bucăți din poeziile pe care în copilărie le învățasem pe de rost.

Simt că am fost neglijentă și superficială. Că pacea asta pe care eu n-o prea prețuiam ținea de fapt pe umeri ieșirile mele în oraș, cafeaua băută pe balcon la soare, vacanțele la mare, un nou corp de bibliotecă pe care aș fi vrut să îl comand, glastrele mai încăpătoare pentru florile de pe pervaz.

Mi-e greu și mi-e rușine să recunosc că le vreau pe toate înapoi, pentru că mă tem că ce-a fost odată n-o să se mai întoarcă.

Dar mi-aș dori ca măcar pisica albă cu ochi verzi să se strecoare neauzită pe aleea de lângă bloc, bunicul să-și șteargă senin nepoata pe obraz, copacii să se umple de muguri și mierlele să cânte fără frică. Vreau pace.

Doina Gecse-Borgovan