Spre marele meu regret, ciclul celor opt povestiri scrise de Jacob Sadé s-a încheiat.  Din reacțiile cititorilor – și nu numai din comentariile publicate în Baabel – am văzut că mulți îmi împărtășesc sentimentele.

Mie mi-au plăcut povestirile pentru că ele sunt ferm ancorate în realitate, autorul reflectă vremuri și locuri, personaje, evenimente și situații cu care s-a confruntat în cursul vieții sale de medic, de fapt reflectă lumea pe care a cunoscut-o.  Și o face cu sensibilitate, cu empatie, cu înțelepciune, dar și cu umor.  Fiecare povestire este un document, dar mult mai mult decât atât, este și literatură.  Povestirile sunt captivante, după prima pagină nu am mai putut lăsa cartea din mână, chiar dacă în ebraică citesc foarte încet și cu efort, și foarte curând mi-a venit și ideea să încerc să le traduc.

Dacă stau și mă gândesc, Jacob Sadé nu a fost scriitor profesionist, ci un „medic condeier” la fel ca mulți alți autori  baabelieni, dar povestirile lui ar trebui să ne slujească tuturor drept exemplu.  Eu aș propune să-l numim autor baabelian onorific.

Dintre toate povestirile lui, ultima mi-a fost cea mai apropiată, cea despre Spitalul Central al Văii Izreel și despre Războiul de Șase Zile. 

Unde eram eu în acele zile de început de iunie 1967?  La Arad şi tocmai mă pregăteam pentru admiterea în liceu.  Mama era îngrijorată, în Israel e război și bunicii mei sunt acolo.  Cum o duc?  Bineînțeles că nu era nici e-mail, nici telefon la discreție, doar scrisori care ajungeau după vreo două săptămâni și bruma de știri care apăreau în presă, sau pe care tata reușea să le prindă de la posturile de radio străine.

Eu am avut o legătură foarte strânsă cu bunicii mei.  Am crescut la ei până la șase ani și apoi mi-am petrecut la ei toate vacanțele, la Lupeni. De acolo păstrez cele mai frumoase amintiri ale copilăriei mele. În 1966 bunicii mei au primit aprobarea să plece în Israel. Întâmplarea a făcut că bunicul, care era dermatolog și tocmai împlinise 70 de ani, să primească totuși un post… la Spitalul Central al Văii Izreel. Bunicii locuiau într-un bloc pe dealul Ghivat Hamore, cel amintit în povestirea nr.8 a lui Jacob Sadé. Privind cu atenție imaginea, am reușit chiar să-l identific, era unul din cele trei perechi de blocuri (relativ) înalte din dreapta.

Aș putea spune că într-un fel, destinele noastre s-au intersectat. Bunicul meu și Jacob Sadé au lucrat în același spital, în aceeași perioadă, și probabil s-au cunoscut, cel puțin din vedere.  Și dacă în 1967 nu-mi prea puteam închipui prin ce au trecut bunicii mei în timpul Războiului de Șase Zile, citind povestirea lui Sadé am primit o imagine mult mai clară asupra acelei perioade din istoria propriei mele familii.

Dar legătura mea cu această povestire este mult mai complexă.

Bunicul meu avea o soră, Helena, pe care o iubea mai mult decât pe toate celelalte, pentru că practic ea l-a crescut. În timpul Primului Război Mondial Helena a rămas văduvă cu un copil mic, Shlomo (Isyu). Din a doua căsnicie a avut o fiică, Rivka (Rizzi).

Isyu avea înclinații comuniste. În anii 1930 a participat la o demonstrație și într-o încăierare a lovit un polițist. Putea fi arestat în orice clipă. Bunicul meu i-a procurat un pașaport l-a ajutat să fugă în Palestina mandatară. Isyu s-a stabilit la Haifa, s-a însurat și a avut o fiică, pe Ruti. Din păcate el a murit tânăr, Ruti a crescut cu mama, fără contact cu familia tatălui. Peste ani Ruti s-a căsătorit cu …medicul şi scriitorul Jacob Sadé!

În orice caz, chiar dacă bunicul meu l-a cunoscut pe Jacob Sadé, nu știa nimic despre soția lui! Până la urmă legătura s-a stabilit prin Rizzi, fiica Helenei din a doua căsnicie. 

La fel ca mama ei, Rizzi a rămas și ea văduvă de război cu un copil mic.  După ce a supraviețuit deportării în Transnistria și s-a recăsătorit, a emigrat în Israel, stabilindu-se la Yokneam, tot în Valea Izreel.  Ea a găsit-o pe Ruti, căreia îi era mătușă. Pe de altă parte bunicul meu era în contact cu Rizzi, fiica surorii lui. Legătura noastră cu familia Sadé s-a stabilit în anii 1970, dar locuiam în orașe diferite și ne vedeam rar. Pe Jacob l-am văzut cel mult de 2-3 ori și nu am avut niciodată o conversație serioasă – spre marele meu regret.  De fapt am avut ocazia să-l cunosc numai citindu-i și traducându-i cartea!

Informațiile despre familia bunicului meu le am din amintirile mamei mele, Erika Shaffer, publicate în Baabel. https://baabel.ro/2016/05/amintirile-medicului-erika-shaffer-partea/ Tot acolo se găsesc și câteva fotografii ale „personajelor”.  Aș mai adăuga încă două.

Hava Oren