Încă din tinerețe m-a interesat arhitectura, cred că a început odată cu posibilitatea de a călători. Pe lângă latura estetică, m-a fascinat încercarea de a recunoaște un stil, o perioadă istorică, de a-mi imagina oamenii care locuiau sau frecventau o clădire deosebită.
Aspectul unui oraș poate genera din primul moment o senzație plăcută, sau nu – uneori nici nu pot defini exact de ce îmi place un oraș sau altul. Știu însă că cea mai mare dezamăgire a tinereții mele a fost… Parisul! Abia mai târziu am înțeles de ce. Pe de o parte aveam așteptări exagerate, nerealiste, și pe de altă parte am plecat la Paris cu capul plin de romanele lui Alexandre Dumas. Numai că Cei trei mușchetari se petrece pe la 1620, iar peisajul urban din centrul Parisului este de la sfârșitul secolului al XIX-lea și nu se potrivea deloc cu ce îmi închipuiam eu. Fapt este că m-am întors de mai multe ori în Franța, dar de fiecare dată am ocolit dinadins Parisul! Și ce am căutat? Tot arhitectură: catedrale, castele, orășele medievale, biserici – pentru că eu văd în construcții urmele cele mai tangibile pe care ni le-au lăsat generațiile trecute.
Cu timpul a început să mă atragă tot mai mult perioada din preajma Primului Război Mondial. M-a încântat șuvoiul de creativitate și imaginație dezlănțuit începând din ultimii ani ai secolului al XIX-lea în art nouveau sau Jugendstil. Întotdeauna am regretat că nu am ajuns la Bruxelles, să văd operele lui Horta.
Am văzut însă o mulțime la Praga și la Budapesta, ba chiar și unele din creațiile Reginei Maria, la Pelișor.
Îmi amintesc că în urmă cu vreo 25 de ani am fost la Praga, la un congres farmaceutic, iar seara, la plimbare, mi-a atras atenția o clădire cam ciudată, pe care scria cu litere luminoase PRAHA. A doua zi m-am întors s-o văd mai bine. De atunci mă întorc de fiecare dată și nu mă mai satur. Iat-o:
Îi invit pe cititori să mărească imaginea, să privească cu atenție detaliile și să caute două bufnițe, o șopârlă și o broscuță…
Și apoi să nu uităm vechile malluri (sau pasaje, cum erau numite), printre care Vulturul Negru din Oradea, descris atât de frumos de Anca Laslo. La Praga am descoperit vreo patru, dar preferatul meu a fost și rămâne Pasajul Lucerna.
O adevărată nebunie este modernismul din Barcelona. Eu văd în el tot o formă de art nouveau, dar una dusă până la extrem. Probabil că toată lumea a auzit de Gaudi, dar el nu a fost nicidecum singurul, o pleiadă de arhitecți au lucrat la Barcelona în jurul anului 1900. Mie mi-a plăcut în mod special sala de concerte, cu tavanul de sticlă colorată, ca un candelabru uriaș.
Dar aici apare un fenomen ciudat, a cărui explicație încă nu am găsit-o: dintr-o dată curbele învolburate dispar, ornamentația opulentă se reduce, sau chiar dispare cu totul. De vină pentru noua austeritate nu este războiul, pentru că fenomenul începe încă înaintea lui, luând amploare în perioada interbelică. Poate că este o urmare a industrializării, a producției de serie? În orice caz este o trecere spre lumea modernă – și de fapt nici nu se poate vorbi de o transformare treptată, pentru că într-un răstimp de 20 de ani lumea a devenit de nerecunoscut. De la sala de concerte din Barcelona (Domènech i Montaner, 1908) se ajunge la Pavilionul german de la Expoziția Universală, tot din Barcelona, (Mies van der Rohe, 1929). Este greu de imaginat două clădiri mai diferite – și fiecare e extraordinară în felul ei.
Un stil oarecum intermediar este cubismul, unde ornamentele se reduc în cea mai mare parte la forme geometrice. La Praga există câteva zeci de clădiri cubiste, o mare parte în cartierul Vyšehrad, și într-o zi chiar am pornit cu harta în mână să le caut, una după alta. Clădirea cea mai cunoscută se află însă în centru: „Madona neagră”. Cafeneaua de la etaj a fost refăcută exact cum arăta la deschidere, în 1912. De fapt totul e foarte ciudat. E modern? Da… și nu!
Noul „stil internațional” s-a înfiripat în același timp în câteva țări europene (Franța, Olanda), dar mie îmi este mai cunoscută școala germană, Bauhaus, înființată chiar la sfârșitul Primului Război Mondial, în 1919. Programul lor era ca arhitectura (și designul) să fie simple, fără zorzoane, dar funcționale și eficiente. În ceastă situație este foarte ușor de a cădea în capcana funcționalului și de a ridica șiruri nesfârșite de blocuri identice, „cazărmi” lipsite de orice personalitate. Programul școlii Bauhaus era tocmai să evite această capcană și să dovedească că economia de mijloace nu trebuie să vină în dauna frumosului, ba chiar din contră.
Întâmplarea face că tocmai pe strada mea din Arad se afla o asemenea clădire. Dintotdeauna mi-a plăcut, chiar dacă nu puteam explica de ce. Știam că data de dinainte de război – noi locuiam acolo din 1956 și casa exista de multă vreme. Am numit-o „bloc vechi”; abia mult mai târziu mi-am dat seama că este o întruchipare a idealurilor școlii Bauhaus: linii drepte, clare, orizontale, fără decorații de prisos – singurul „lux” este un colț rotunjit și o intrare cu coloane și totuși cât este de frumoasă! (Clădirea impozantă din stânga este fosta mea școală, Colegiul Național Moise Nicoară.)
Îmbinarea utilului cu frumosul a fost o rețetă sigură de succes – după cum îi spune și numele, stilul internațional s-a răspândit și s-a impus în toată lumea civilizată timp de peste o jumătate de secol.
Exponenții noului stil erau nu numai absolvenții școlii Bauhaus, ci și numeroși alți arhitecți europeni, printre care și un număr însemnat de evrei. Întâmplarea a făcut ca emigrarea masivă a evreilor germani în anii 1930 să coincidă cu perioada în care s-a construit orașul Tel Aviv și ca urmare o mare parte din centrul orașului reflectă idealurile școlii Bauhaus. Când am ajuns eu la Tel Aviv, în anii 1970, multe dintre aceste clădiri erau într-o stare deplorabilă, unele au fost chiar demolate. Dar de atunci valoarea lor a fost recunoscută, au fost renovate, iar cele peste o mie care se mai păstrează (cea mai mare concentrație de clădiri de acest fel din lume!) au fost incluse în patrimoniul mondial UNESCO.
Cu ocazia ultimei mele vizite la Tel Aviv, când am văzut expoziția lui Danny Sapoznikov, m-am plimbat prin Piața Dizengoff și m-am delectat.
…și acum, după restaurare
***
Precum se știe, în centrul atenției mele se află Ierusalimul și mi-am pus întrebarea unde se situează acesta din punct de vedere al arhitecturii moderne. Și cel puțin în perioada otomană, răspunsul este „nicăieri!” Primele clădiri din afara zidurilor Orașului Vechi au fost ridicate în anii 1860, dar ele lasă impresia că mentalitatea oamenilor a rămas tot cea dinainte. De fapt, progresul era limitat nu numai de mentalitate și de tradiții, ci și de realitățile economice, de materialele de construcție disponibile (în afară de piatră, totul trebuia importat și transporturile erau într-o stare jalnică) și chiar de siguranța precară (primele cartiere aveau porți care erau încuiate noaptea!)
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea existau deja unele influențe europene. Cel mai renumit arhitect al vremii era germanul Conrad Schick, despre care am mai scris. Dar a căuta art nouveau la Ierusalim este pură pierdere de timp.
Adevărul este că Ierusalimul a început „să intre în rând cu lumea” abia în perioada mandatului britanic (1920-1948), când au fost ridicate clădirile reprezentative din centru. Chiar pe acest subiect am citit o carte pe care o recomand cu căldură: Till We Have Built Jerusalem. Architects of a New City (Până vom fi construit Ierusalimul. Arhitecții unui oraș nou) de Adina Hoffmann.
Cartea evocă trei arhitecți care au contribuit la cristalizarea peisajului urban actual al Ierusalimului. Ei reprezintă destul de fidel populația orașului din perioada interbelică: un evreu german fugit din calea nazismului, un englez angajat de autoritățile britanice și în sfârșit un localnic. Fiecare din ei a contribuit cu personalitatea sa, cu inspirația sa și cu moștenirea culturală pe care a adus-o cu sine – și după părerea mea o mare parte din farmecul Ierusalimului de astăzi stă tocmai în diversitate. Seria deschisă de articolul de faţă va prezenta activitatea fiecăruia dintre cei trei.
Hava Oren
29 Comments
Merita sa incepi cu Oradea, un superb muzeu in aer liber de cladiri construite si restaurate, in stil Art Nouveau, culori si personalitati arhitectonice deosebite.
Ca asa ceva sa se realizeze, este nevoie de autoritati municipale serioase, care stiu pe cine sa aleaga ca restauratori si de asemenea au cu ce sa investeasca.in meseriasii alesi.si munca acestora.
Din pacate, desi am avut-o pe cea mai buna ghida posibila, pe Anca Laslo, caldura m-a doborat, limitandu-mi interesul cultural la aruncarea unor priviri admirative, catre atat de multele frumuseti oradene.
Așa cum stau lucrurile, m-am limitat la o vizită virtuală pe YouTube, dar ce am văzut mi-a plăcut!
Este evident că atmosfera epocii din “Cei trei muschetari” nu poate fi găsită în centrul Parisului. Napoleon a început transformarea oraşului dintr-un oraş cu străzi înguste şi întortocheate medievale într-un oraş cu bulevarde mari care să uşureze traficul, dar marea transformare a avut loc sub prefectul oraşului Georges-Eugene Haussmann, care a demolat clădirile medievale şi a construit bulevarde largi, drepte cu clădiri în stilul “Haussmann”. Parisul a dobândit un stil unic, care îl definea şi unifica.
Dacă vrei însă să regăseşti atmosfera din Dumas, trebuie să vizitezi frumosul cartier Le Marais, care păstrează intact şarmul vechiului Paris. Şi dacă şi aici aglomeraţia turistică te deranjează, trebuie neapărat să vizitezi Place des Vosges, inaugurata în 1612 în vederea logodnei lui Ludovic XIII cu Anna de Austria! Se poate vizita Pavilionul reginei, precum şi Pavilionul Cardinalului Richelieu.
Scuarul a servit drept loc de întâlnire pentru nobilimea Parisului până la Revoluţie, când denumirea a fost schimbată din “Place Royale” în “Place des Vosges.” Printre iluştri rezidenţi ai diverselor paviloane, devenite hoteluri, se numără: Bossuet, Madame de Sevigne, Theophile Gautier, Alphonse Daudet, Emilie de Chatelet şi Victor Hugo.
Am vizitat acest scuar – situat la marginea cartierului Le Marais – de trei ori la distanţă de câţiva ani şi mereu am ajuns prea târziu ca să pot vizita interiorul pavilioanelor, dar m-am aşezat pe o bancă ca să savurez atmosfera locului. În toate aceste trei daţi, am beneficiat de linişte perfectă. Nici urmă de turist!
Încep să cred că am fost la Paris prea devreme și mai ales fără pregătirea potrivită și apoi am trăit zeci de ani cu o prejudecată. Dar când am mai trecut prin împrejurimi, eram de fiecare dată cu mașina și soțul meu s-a bucurat că nu îi cer să intre în oraș. Și așa a rămas… În schimb traseul bisericilor romanice din Burgundia l-am făcut chiar de două ori, atât de mult ne-a plăcut.
Mda, dupa aprecierile atator cunoscatori, iti dai seama Hava, ca te-ai grabit. Eu in locul tau m-as duce acum la Paris 🙂
De altfel, intr-un oras mare, nu cred ca e indicat de a fi itnr-o masina, lucrurile se complica si devin presante.
Sa nu crezi ca incerc sa te conving, nu de asta scriu, dar Parisul e la “o aruncatura de bat” si pentru un om ca tine si cu cele cateva indicatii baabelistice, cred ca ai ave o adevarat placere sa revii pe locurile batute de mult !!
si la you tube poti asculta inainte
watch?v=eRWX53IJUDo
Fetelor, poate că aveți și voi dreptate, dar eu mă duc la Praga!
Měj se dobře, ať jsi kdekoli
🙂 🙂
O alta mare iubire a mea, Praga.
Incepeti interesantul si frumos structuratul dvs articol cu Paris si il incheiati cu Yeruşalaim, mai precis cu o intrebare: cum se poate defini arhitectura Yerusalimului de la 1860 , in prezent si in viitor?
Raspund ca nu stiu si astept postarile dvs despre cei 3 arhitecti ierusalmiteni.
M- am gândit totuşi ca ” inima”, ” arhitectura” Yerusalimului din Evul Mediu se gaseşte la Paris. si este Magnifica ” La Sainte Chapelle” , capodopera a stilului gotic religios.
Spun asta pentru ca regele Ludovic al IX, canonizat Saint Louis a ordonat si finantat ridicarea acestui superb edificiu, pentru a adaposti relicvele ultimelor momente ale vieții pământeşti si a patimilor lui Iisus pe Via Dolorosa : fragmente din coroana de spini, o bucata de crucifix, o pertiune de veşmânt insãngerat, fire de par.ĺ
Sfânta Capela a fost dedicata in 1248,si 3 din cele patru ziduri incrustate cu vitralii povestesc istoria evreilor din Vechiul Testament, vatra. obârşia noastra, faptele de glorie care ne- a format ca neam si ca popor.
Doar un zid cu vitralii reda suferintele lui Iisus, tradarea lui, crucificarea, inaltatra sprecer , si Apocalipsa.
Se presupune ca imaginile de pe vitralii au fost realizate dupa o Biblie ilustata, aparuta cu puțin timp inainte la Toledo, Ierusalimul spaniol.Vitralii care s- au păstrat aproape intacte in camera de sus a Capelei.
Dupa consacratea Sfintei Capele, parte a Palatului cetatii. ( Palais de la Cité), Regele Ludovic IX, cel mai puternic monarh din Europa, porneste a 7- a Cruciada si devine Rege al Yerusalimului, timp de 4 ani pânain 1254.
Cel mai important pentru Ludovic a fost Yerusalimul, mai important decât intreaga Europa de Vest pe care o guverna atunci.
Se intoarce totusi la Paris la moartea mamei sale care asigurase regenta in Europa.
Sfânta Capela i- a adus alinare, desi Ludovic pleaca intr- o noua cruciada, si moare pe drum.
Paris si Yerusalim, impreuna. Pentru eternitate.
Un articole interesant care promite un ciclu de articole care se alătură seriei despre Ierusalim cu care autoarea a îmbogăţit nu numai revista Baabel, ci şi presa culturală online de limbă română, Ierusalimul fiind un oraş al tuturor religiilor.
Sã nu uitãm de maraele Marcel Iancu, arhitect evreu român care a lãsat atâtea proiecte extraordinate în Romania si in Israel.
Pe Marcel Iancu îl cunoșteam mai ales ca pictor, abia recent am aflat despre clădirile pe care le-a construit la București. Din păcate nu am văzut niciuna și după nepăsarea bucureștenilor, în curând nu vom mai avea ce vedea.
Incepeti interesantul si frumos structuratul dvs articol cu Paris si il incheiati cu Yeruşalaim, mai precis cu o intrebare: cum se poate defini arhitectura Ierusalimului de la 1860 , in prezent si in viitor?
Raspund ca nu stiu si astept postarile dvs despre cei 3 arhitecti ierusalmiteni.
M-am gândit totuşi ca “inima”, “arhitectura” Ierusalimului din Evul Mediu se gaseşte la Paris si este magnifica “La Sainte Chapelle”, capodopera a stilului gotic religios.
Spun asta pentru ca regele Ludovic al IX, canonizat Saint Louis, a ordonat si finantat ridicarea acestui superb edificiu pentru a adapost relicvele ultimelor momente ale vieții pământeşti si a patimilor lui Iisus pe Via Dolorosa: fragmente din coroana de spini, o bucata de crucifix, o pertiune de veşmânt insãngerat, fire de par.
Sfânta Capela a fost dedicata in 1248 si 3 din cele patru ziduri incrustate cu vitralii povestesc istoria evreilor din Vechiul Testament, vatra, obârşia noastra, faptele de glorie care ne-au format ca neam si ca popor.
Doar un zid cu vitralii reda suferintele lui Iisus, tradarea lui, crucificarea, inaltatra spre cer si Apocalipsa.
Se presupune ca imaginile de pe vitralii au fost realizate dupa o Biblie ilustata, aparuta cu puțin timp inainte la Toledo, Ierusalimul spaniol. Vitraliile s-au păstrat aproape intacte in camera de sus a Capelei.
Dupa consacratea Sfintei Capele, parte a Palatului cetatii. (Palais de la Cité), Regele Ludovic IX, cel mai puternic monarh din Europa, porneste a 7-a Cruciada si devine Rege al Ierusalimului, timp de 4 ani, pâna in 1254.
Cel mai important pentru Ludovic a fost Ierusalimul, mai important decât intreaga Europa de Vest pe care o guverna atunci.
Se intoarce totusi la Paris la moartea mamei sale care asigurase regenta in Europa.
Sfânta Capela i-a adus alinare, desi Ludovic pleaca intr-o noua cruciada si moare pe drum.
Paris si Ierusalim, impreuna. Pentru eternitate.
Foarte interesantă legătura istorică dintre Paris și Ierusalim!
Despre Sainte Chapelle nu încape îndoială, este o bijuterie. A propos, aveți vreo idee ce se întâmplă în zilele noastre cu Catedrala Notre Dame, după incendiu?
Foarte frumos articolul acesta plin de date interesante. Iti sunt recunoscatoare ca ma amintesti. In data de 10 iunie se sarbatoreste din 2013 Ziua Mondiala Art Nouveau. Voi scrie cate ceva despre aceasta zi celebrata la Oradea,orasul meu impregnat de acest curent.
La Bruxelles am fost in Casa Victor Horta- muzeu splendid.
Te invidiez! Și la Oradea pare să fie foarte fain, dar am fost acolo în copilărie și încă nu aveam ochi să văd.
Nu pot sa inteleg usor cum de “ai ocolit Parisul”. Dar am o banuiala, oamenii din Romania, care au crescut intr-o cultura germana, si nu intr-una frantuzeasca, mai valabila pentru cei care au crescut in Regat, chiar si in perioada comunista, Franta si Parisul intreceau aproape orice alta destinatie din punctul de vedere al itnereselor personale, al culturii, al literaturii, artei murale tot !
Dar pentru viitor, daca totusi vei mai incerca sa-ti reconsideri parerea despre Paris iti voi indica cateva locuri mai putin cunoscute, al caror echivalent e greu de a fi gasit in alte orase. Poate chiar si dpdv arhitectural.
Aper ca le voi putea aduce aici intr-un post urmator.
Nu ai nicio șansă să mă convingi, au mai încercat și alții. După ce am trecut peste prima reacție (la 21 de ani), acum văd lucrurile mai clar. E prea mare, prea aglomerat, prea cosmopolit, cu prea mulți străini și prea puțini parizieni. În schimb în provincie, în tihnă, am văzut niște lucruri de-ți stă mintea-n loc!
Deci, ai facut o ipoteza gresita, nu am incercat sa te conving. Nu de asta a fost vorba, era doar ca stilul tau si Orasul luminilor probabil nu se potrivesc, si eu consider de exemplu, orasul Montreal, ca cel mai urat uras pe care l-am vazut vreodata (ma refer la orase mari) sau arhitectura imitata din Philadelphia mi-a displacut complet, fiecare cu opiniile sale, doar ca, declarand o asemenea declartie, ceea ce incercam sa-ti spun este ca exista lucruri pe care nu le cunosti si pe care, paote ca ti-ar fi facut placere sa le vezi, ca de exemplu:
Muzeul Jacquemart Andre – o bijuterie
Muzeul Nissim de Camondo – o poveste tragica a unei familii de evrei sefarzi, lichidati in Holocaust
Muzeu Marmottain – colectie minunata a lui Monet si pe vremea vizitei meale a lui Pissaro
Muzeul Guimet, un muzeu urias si dificil de arta asiatica aproape completa.
Deci nu incerc sa te conving, iti adaug unele informatii la cele pe care le-ai cules.
Perfect de acord. Este în mare măsură chestie de gust personal. Pentru mine orașul cel mai antipatic a fost Chicago – pe lângă zgârie-nori mă simțeam atât de neînsemnată ca o furnică. De fapt mă simțeam jignită!
Și cu muzeele sunt de acord. De impresioniști nu mă mai satur. Despre familia Camondo am mai auzit, erau din anturajul familiei Ephrussi despre care am scris și cred că subiectul merită cercetat mai îndeaproape.
Cât despre zarva și aglomerația Parisului, aș schimba-o fără niciun regret cu un sat de 600 de locuitori: Semur-en-Brionnais. Poți să cauți imagini pe Google.
AI dreptate, este o chestiune de gust, la Chicago nu am fost. O sa ma uit, dar eu cred ca prefer zarva, linistii 🙂
La muzeul Jacquemart André am ajuns pentru o expozitie itineranta de pictura spaniola. In adevar, o bijuterie.
Muzeul Nissim de Camondo a fost creat de contele Moise de Camondo in memoria fiului sau Nissim, pilot de lupta, cazut la datorie in timpul primului razboi mondial. Desi s-a inrolat voluntar.
Tematica muzeului este arta, mobilierul, orfevreria sec XVIII francez, faci o calatorie in timp, in epoca iluminismului si a revoluției franceze.
Am fost condusa spre acest muzeu de cartea “Le dernier des Camondos” de Assouline.
Sotia contelui Moise este imortalizata ca fetița, in celebrul tablou al lui Renoir “M-lle Irène Cahen”.
Muzeul Guimet nu l-am vizitat, arta si civilizatia asiatica ma depașeste, ma interesau in tinerete filozofia budista si hinduismul, dar este mult timp de atunci.
Si ma limitez doar la câtiva stropi din civilizatia si cultura iudeo – crestina.
PS. Interesant ca filozoful român Emil Cioran, crescut si educat intr-un background german, in adolescența s-a indragostit de limba franceza atât de mult, incât s-a stabilit la Paris, nu stiu daca a mai calatorit in alta parte, chiar in Franta.
In schimb Parisul il strabatuse metru cu metru, ii era absolut suficient pentru suflet si minte.
L-am amintit acum, pentru ca Cioran si-a ales sa vorbeasca franceza sec XVIII, a lui Voltaire, Rousseau si Montesquieu, franceza creatorilor Enciclopediei, Diderot si D’Alembert.
Ca si contele Moïse de Camondo care a alcatuit muzeul dedicat lui Nissim din capodepere franceze din acelasi secol.
Asta îmi amintește de una din cele mai frumoase cărți pe care le-am citit în tinerețe: „Les Hommes de bonne volonté” de Jules Romains. Acolo Parisul apare aproape ca un personaj, este prezent tot timpul, este fundalul poveștilor de dragoste și al evenimentelor istorice, autorul cunoaște și iubește fiecare colț de stradă. Poate că în urmă cu 100 de ani l-aș fi iubit și eu, dar acum… Nicio șansă!
Va multumesc , voi cauta cartea. Oricând, in orice moment, pot citi despre Paris. Si atunci sunt transpusa in alta lume.
Desi cred ca parerea lui Saul Bellow, mare admirator al Parisului si locuitor in Chicago, se adevereste : Parisul ramâne ” parfumul trecutului mort”
Trecutul “mort” eu il consider foarte viu, caci ceea ce este viu petnru unii nu poate sa se impuna pentru alti.
Exista si nu se poate nega o valoare intrinseca la ceea ce cultura din toate timpurile s-a referit ca fiind clasic, asa ca cu toate bunele isi vivacele tempouri ale noilor voci, sau ale noilor manifestari de tip Tik Tok, ele nu vor anula o valoare ramasa peste secole.
Poate, peste inca alte secole, in loc de Aristotel si Platon, in loc de Muchelangleo si Leonardo, creaturile ciudate, care vor trai atunci, vor aplauda, cu doua manute, care poate chiar nici nu vor mai fi manute, ci doar gherute, vedetele in dezvoltare de pe lovita noastra planeta.
Articol foarte interesant.
Art nouveau de calitate poti sa vezi in cartiere intregi din Riga pe care am vizitat-o recent. Cat despre arhitectii francezi, sa nu uitam ca primele cladiri impozante din Chicago au fost proiectate de arhitecti francezi.
Deci va trebui să vizitez Riga!
Absolut!