Cu patru ani în urmă, la conferința de presă a minunatului film Leto (Vara), scaunul pe care ar fi trebuit să stea autorul, Kirill Serebrennikov, era gol. În dreptul lui, numele absentului, scris cu litere mari pe un carton. Nonconformistul, provocatorul Serebrennikov, denunțător al presiunilor exercitate asupra creatorilor, cunoscut mai ales ca om al scenei – din păcate, noi îl știam doar ca regizor al filmului Ucenicul – se afla arestat la domiciliu, ridicola acuzație fiind o așa-zisă sustragere de fonduri din avutul Centrului Teatral Gogol, înființat și condus de el. În plină filmare a amintitului Vara, a fost ridicat, procesul sfârșind cu exilarea în propria locuință. La amintita conferință de presă, colaboratorii cineastului, operatorul, co-scenariștii, monteurul, au povestit chinuitoarea naștere a filmului: au lucrat singuri pe platou, urmând indicațiile regizorului, după care, în casa cineastului, montau materialul. Nu ai cum să nu te miri, cunoscând tot acest parcurs dureros, cum de a ajuns pe peliculă atâta explozie a bucuriei de a trăi, de a iubi, de a-ți asuma o libertate de nimeni acordată, de a respira numai și numai prin muzică.

Acum, în mai 2022, Serebrennikov se afla în fața noastră, în carne și oase. După izbucnirea războiului din Ucraina, a plecat la Berlin, unde probabil se va și stabili, asemenea colegului său întru celebritate Andrei Zviaghințev. Tradiționala conferință de presă dedicată filmului său Soția lui Ceaikovski, selecționat în competiție,  ar fi trebuit să fie mult așteptatul prilej de a-l întreba o mie și unul de lucruri posibile despre un subiect tabu în Rusia, homosexualitatea celebrului compozitor, despre rațiunile scurtei lui căsătorii, dar, mai ales despre femeia care l-a iubit dincolo de limitele înțelegerii comune.

Ca să nu mai invoc amănuntele cinefile strict profesionale ale comparației cu celelalte producții inspirate de existența muzicianului rus Ceaikovski (1970), al lui Igor Talankin (cu Innokenti Smoktunovski) care, evident, eluda adevărul, ceea ce nu-i știrbea din calități, toată povestea fiind centrată pe relația cu misterioasa doamnă din umbră, von Meck, și faimosul Music Lovers al lui Ken Russel (1971, cu Richard Chamberlain și Glenda Jackson). Aproape nimic din ceea ce eu una, sau, mai exact, criticul de film din mine așteptam. Se înțelege că nu puteau fi ocolite dureroasele realități ale momentului. Totuși, ținând seama de faptul că era prima oară când cineastul rus își însoțea un film la Cannes (alte trei invitații nefiind aprobate, de-a lungul timpului, de autoritățile rusești) am sperat într-o echilibrare a discuțiilor. Nu s-a întâmplat așa. Ele au fost acaparate de controversa numită boicot a tot ceea ce înseamnă cultură și limbă rusă sau admiterea excepțiilor, a marilor creatori.

Kirill Serebrennikov părea destul de stingherit. A mărturisit că îi înțelege pe cei care cer boicot total, dar nu-l acceptă: “Nu poți boicota limba lui Cehov, Dostoievski, muzica lui Ceaikovski.(…) Cultura este aerul pe care îl resirăm, apa care o bem”. În jurul persoanei artistului rus s-a menținut, tot festivalul, o anume stânjeneală, mai ales după ce cineaștii ucraineni aflați la Cannes au organizat la Pavilionul american o conferință de presă în care au lansat un fel de protest târziu împotriva selecționării în Competiție a lui Serebrennikov, a cărui mamă este evreică născută în Ucraina. Nu este prima dată când aripile tensiunilor născute din porniri sincere, dar atinse de patima clipei, dărâmă construcții fragile, cum sunt cele ale creației. Am detectat o umbră a stânjenelii despre care vorbeam și în cronicile filmului Soția lui Ceaikovski, în reținerea simțită printre rânduri (cu precădere în presa europeană), contrazisă de notele mari acordate de Juriul criticilor convocați de revista Screen International. În niciun caz nu putea fi inclus pe lista posibililor câștigători, ceea ce însemnat, cred eu, o nedreptate pentru protagonista filmului, extraordinara Aliona Mihailova, interpreta paradoxalei degradări din dragostea dusă până la nebunie pentru un bărbat. Imposibil să nu te gândești la rătăcirea Adèlei H. a lui Truffaut, tovarășă de suferință. Din fericire, tăvălugul unui mare festival cum este Cannes-ul alungă atunci, pe loc, intensitatea sentimentelor, nu ne lasă răgazul de a adăsta prea mult în jurul unor stări, ne aruncă în focul altora.

Așa s-a întâmplat cu Triunghiul tristeții, al lui Ruben Östlund, satiră feroce “a capitalismului în faza lui terminală”, cum i-a spus cineva, de fapt a lumii în care trăim. Viziunea alegorică a vasului de lux care se scufundă, după ce pasagerii săi au înotat prin propria vomă, îndopați de “o mare crăpelniță”, ne va mai urmări o vreme.

Palme d’Or, a doua pentru cineastul suedez, după cea din 2017 (The Square) era așteptată în fruntea unui palmares în bună parte presimțit. Oricum, după monstruozitatea încununată  anul trecut, Titane, nu cred că s-ar mai fi încumetat cineva să ne dea din nou cu leuca în cap. Prevalându-se de ceea ce juriul a considerat a fi calitatea excepțională a selecției, s-a recurs la două premii ex-aequo, mișcare mai rar întâlnită și care, de obicei trădează fie nesiguranță în tăierea în carne vie presupusă de orice competiție, fie impulsul de a împăca și capra, și varza. Altfel, sunt greu de alăturat, în dreptul prestigiosului Grand prix, delicatul Close, al belgianului de mare viitor Lukas Dhont și haoticul Stars at Noon, cea mai prost cotată peliculă din festival, a regizoarei franceze Claire Denis. Nici EO al lui Jerzy Skolimovski nu stă nestingherit lângă Le otto montagne al belgienilor Charlotte Vendermeersch și Felix van Groeningen. Insolita privire întristată a unuia dintre ultimii mari creatori polonezi postbelici merita o recunoaștere separată.

Skolimovski, despre care știam că va mânui aici ficțiunea animalului atotvăzător, în cazul de față măgărușul Hi Ho, a fost așteptat cu un frison aparte, ca și americanul James Gray, de multă vreme absent de pe Croazetă. Filmul său, Armaggedon Time, ne-a purtat, ca și altădată Little Odessa, în copilăria lui trăită într-o familie de evrei cu origini ucrainene, ușor de identificat în povestea melancolică a maturizării într-un mediu dominat de statura poruncitoare a tatălui, dar ocrotit o vreme de înțelepciunea bunicului (Anthony Hopkins).

Nu s-a regăsit în palmares, a rămas să țină companie, în umbră, altui film derutant în frumusețea lui, Pacifiction, al mereu bizarului cineast catalan Albert Serra. Dacă deținătorul trofeului suprem, Ruben Östlund, trimitea umanitatea într-o pustietate eventual acomodantă, Serra flutură perspectiva ironic colorată a neantizării unei lumi în derivă. Premiate sau nu, astfel de filme răspund, fiecare în felul lor, neliniștitoarei întrebări rostite în șoaptă de președintele juriului, Vincent Lindon, întrebare preluată de mai toți: “Nu cumva dansăm pe un Titanic”?

Magda Mihăilescu