Englezul Austen St. Barbe Harrison (1891-1976) a fost practic cel care a stabilit înfățișarea fizică a mandatului britanic din Palestina – și totuși numele lui este aproape necunoscut, atât în Anglia, cât și în Israel.  Înainte de a începe acest proiect nu îl cunoșteam nici eu.

Era un englez cât se poate de „neaoș”.  Provenea dintr-o familie înstărită din Kent și numele de Austen l-a primit în amintirea scriitoarei Jane Austen, cu care se înrudea.  În 1913 a absolvit arhitectura în Canada apoi studiat urbanism la Londra.  În Primul Război Mondial a suferit îngrozitor.  Fiind pacifist, conștiința nu i-a permis să contribuie la măcel, dar refuzând să lupte, risca să intre la închisoare, sau chiar să fie împușcat pe loc ca dezertor. Până la urmă a activat ca brancardier, cărând morți și răniți de pe câmpul de luptă.  Este aproape un miracol că a supraviețuit, iar greutățile prin care a trecut l-au marcat pe viață: era un om introvertit, trăia ca un pustnic, nu se știe nimic despre vreo relație cu o femeie.  Nu s-ar putea spune că nu a avut și el câțiva prieteni, dar evita mulțimile și petrecerile, la ședințe și la festivități nu se simțea în largul lui.  Cu adevărat fericit era numai când făcea drumeții lungi în natură.

Primul post l-a primit în Grecia, la Salonic, unde a participat în reconstrucția de după război.  Atunci s-a îndrăgostit de orient, de peisaje, dar și de cultura locală.  A fost la Istanbul, la Cairo și chiar o vreme în India.  Arhitectura bizantină și cea islamică, pe care le-a studiat cu interes, aveau să influențeze construcțiile sale de mai târziu. 

În 1923, guvernatorul britanic al Palestinei i-a telegrafiat lui Winston Churchill, pe atunci ministru al coloniilor, că are nevoie de un arhitect calificat pentru Ministerul Lucrărilor Publice din Ierusalim.  Candidatul trebuia să fie „un om energic, practic, de preferință cu experiență în construcții peste hotare, în țări similare cu Palestina.  Postul s-ar potrivi cel mai bine unui bărbat necăsătorit, de 30-35 de ani.”  Harrison era candidatul perfect!

Spre deosebire de Mendelsohn, „renumitul arhitect” care a fost primit cu brațele deschise și a primit comenzi dintre cele mai prestigioase, Harrison a devenit salariat „bugetar”, nevoit să facă ce i se cerea.  A proiectat cazărmi, birouri de poliție și alte apanaje ale puterii mandatare.  A fost numit și responsabil cu sistematizarea urbană, dar în acest domeniu domnea o asemenea harababură, încât avea prea puține șanse de succes.

Marea lui șansă a fost cutremurul din 1927.  A fost prăpăd!  Cutremurul a lăsat în urmă cel puțin 130 de morți, sute de răniți și mormane de dărâmături.  Au fost grav avariate și cupolele Bisericii Sfântului Mormânt și ale Moscheii Al-Aqsa – tot el trebuia să supravegheze reparațiile.  Dar… a fost avariat și complexul Augusta Victoria, unde se afla reședința temporară a guvernatorului.  Venise vremea să se construiască o reședință demnă de respect, iar guvernatorul, care avea o părere foarte bună despre Harrison, i-a încredințat proiectul.  (Următoarea problemă era finanțarea: unde s-a mai pomenit ca metropola să finanțeze lucrări în colonii?  Normal era ca metropola să exploateze coloniile, nu să cheltuie bani pe ele!  Dar fiind un proiect important într-un loc important, Ministerul Coloniilor s-a înduplecat.)

Lucrările au durat cinci ani.  Este un adevărat palat, în ebraică este numit Armon hanațiv (Palatul guvernatorului) și degajă o atmosferă de autoritate.

Arhitectul a știut să îmbine stilul sobru al anilor 1930 cu diverse amănunte care îl fac parte integrantă din peisajul și din istoria Ierusalimului.  Poarta complexului amintește de porțile cetăților cruciate.

Arcadele care mărginesc grădina reflectă Cetățuia cu Turnul lui David.

Iar interiorul este ca din O mie şi una de nopți: tavane boltite, coloane, arcuri frânte, arcuri maure în potcoavă…  În unele locuri semnificative arhitectul a acoperit peretele cu ceramică armeană – Harrison a avut o îndelungată colaborare cu ceramistul armean David Ohanessian. 

I s-a reproșat că ar fi prea ostentativ și prea costisitor.  Din contră, a răspuns el criticilor, folosirea meșterilor locali și a metodelor tradiționale era varianta cea mai ieftină!

David Ohanessian – Șemineu.  Reședința guvernatorului britanic din Ierusalim…

…și încă unul, în „Camera turcească”, în conacul familiei Sykes din Anglia

De pe culmea unui deal de la marginea orașului, de unde străjuiește împrejurimile, reședința guvernatorului ar putea fi văzută ca o replică modernă a cetăților cavalerilor cruciați.  Numai că aceștia au stăpânit Ierusalimul timp de aproape două secole, pe când mandatul britanic abia a durat un sfert de veac, iar clădirea a servit în scopul original numai cincisprezece ani.  Din 1950 ea adăpostește statul major al forțelor ONU din regiune – și ca atare nu este deschisă publicului.  Puținii care au avut șansa să o viziteze povestesc că ocupanții actuali nu au făcut niciun fel de alterații la clădirea originală și după renovarea din 2014, ea este tot atât de splendidă ca la început.

Al doilea proiect de mare anvergură pe care Harrison l-a întreprins la Ierusalim a fost Muzeul Rockefeller.  Din păcate nici pe acela nu îl cunosc bine, pentru că este situat lângă zidurile Orașului Vechi, nu departe de Poarta Damascului – tocmai locul preferat pentru demonstrații, uneori și pentru acte de terorism.  Totuși am vizitat muzeul cu ani în urmă.  Nu am decât amintiri vagi, un lucru mi-a rămas însă în amintire de parcă ar fi fost ieri: o curte interioară cu un havuz.  Domnea în ea o atmosferă cu totul neobișnuită, calmă, senină, contemplativă, care m-a făcut să mă gândesc la curtea unei mănăstiri, înconjurată de arcade.  Abia mult mai târziu am înțeles de unde s-a inspirat arhitectul: din palatul Alhambra – tot arhitectura islamică pe care o iubea atât de mult.

Ierusalim…

…și Granada

Un mare număr de ilustrații de epocă pot fi găsite pe site-ul Muzeului Rockefeller: https://museum.imj.org.il/rockefeller/eng/index.html

Clădirea pe care o cunosc toți locuitorii din Ierusalim este Poșta Centrală de pe strada Jaffa.  Este o clădire masivă, impunătoare, de proporții clasice, care parcă ar spune „luați aminte, aici noi suntem stăpânii!”  Dar de fapt, în afară de câteva arcuri și de porțile grele de lemn, ea nu are nimic deosebit – a fost construită din bugetul limitat al guvernului local și este strict funcțională.  În zilele noastre, când activitatea poștei a diminuat, fiind înlocuită de poșta electronică, etajele superioare au fost renovate și transformate în hotel.

Austen Harrison a petrecut la Ierusalim 15 ani… și o zi.  Era vechimea minimă care îi dădea dreptul la pensie.  În ultimii ani atmosfera devenise pentru el tot mai neplăcută.  Revolta arabă, izbucnită în 1936, a adus în urma ei demonstrații violente și acte de terorism, atât ale arabilor, cât și ale evreilor.  Pentru un pacifist ca el era insuportabil.  La birou certurile și intrigile se țineau lanț.  Șeful de la Ministerul Lucrărilor Publice nu pierdea niciun prilej să-i pună bețe-n roate și multe comenzi guvernamentale, care i-ar fi revenit de drept, le-a dat unor arhitecți particulari. Și chiar guvernatorul, care îl sprijinea, a plecat.  Așa se face că nu a mai așteptat inaugurarea festivă a muzeului și a poștei, ci în august 1937 pur și simplu… a dispărut!  Prietenii i-au vândut tot ce a lăsat în urmă în casa lui din Abu Tor.  S-a stabilit pentru o vreme în Cipru și apoi în Grecia, unde s-a stins din viață în 1976.

Spuneam la început că Austen Harrison, cu toate că are câteva creații remarcabile, este aproape necunoscut, atât în Anglia, cât și în Israel, și asta din mai multe motive.  În primul rând, arhitecții adesea nu își semnează operele și publicul este mai puțin conștient de activitatea lor, nu ca în cazul pictorilor și sculptorilor.  În Anglia, Harrison nu a construit decât un singur proiect: Nuffield College din Oxford și după părerea mea este un eșec.  El a propus o clădire cu influențe orientale, așa cum era obișnuit, dar beneficiarul a refuzat, spunând (și pe bună dreptate!) că nu se potrivește la Oxford.  Până la urmă a fost nevoit să facă atâtea compromisuri și schimbări, încât din toate ideile lui nu s-a ales nimic. Iar în Israel este necunoscut, după părerea mea, pentru că el reprezenta mandatul britanic, de la care evreii aveau așteptări foarte mari și care până la urmă i-a dezamăgit.

Bibliografie:

Adina Hoffman,  Till we have built Jerusalem.  Architects of a new city.  Farrar, Straus and Giroux, New York, 2016.

https://www.haaretz.com/israel-news/culture/1.5216613

http://touringwithmadeleine.blogspot.com/2019/05/the-united-nations-headquarters-in.html

https://museum.imj.org.il/rockefeller/eng/index.html

Hava Oren