Acordul de la Londra a fost semnat în 11 aprilie 1987 între ministrul de externe al Israelului, Shimon Peres și regele Iordaniei, Hussein. Semnarea a avut loc în timpul unei întâlniri la Londra, în locuința unui prieten comun, Baronul Mishcon. La întâlnire au mai participat primul ministru al Iordaniei, Zaid al-Rifai și secretarul de stat al ministerului de externe israelian, Yossi Beilin. Acordul era secret și trebuia ratificat de ambele guverne. El trebuia să stea la baza unei conferințe internaționale sponsorizate de ONU în care să se caute o soluție la conflictul israelo-arab și la problema palestiniană în cadrul așa-numitei „opțiuni iordaniene”: Cisiordania să fie realipită Iordaniei, așa cum a fost între 1948-1967, respectiv fâșia Gaza să fie reanexată Egiptului. Această opțiune, propusă și astăzi de unele grupări de dreapta, este respinsă cu fermitate de palestinieni și chiar de iordanieni. Singura opțiune acceptată astăzi este cea a două state.

Opțiunea iordaniană a apărut după Războiul de Șase Zile, în iunie 1967. Ea spune că Iordania este singura patrie a poporului palestinian. Israel se va retrage din toate teritoriile ocupate în 1967, inclusiv Ierusalimul de Est, iar ele vor fi returnate Iordaniei.

De-a lungul anilor această opțiune s-a bucurat de unele succese, cel mai mare fiind Acordul de la Londra. Dacă acesta s-ar fi îndeplinit, probabil că problema palestiniană ar fi fost rezolvată. Dar acordul nu a fost ratificat și nici implementat. În 1988 regele Hussein a anunțat că Iordania își retrage orice responsabilitate față de teritoriile palestiniene. Așa se face că aceasta a rămas până astăzi o problemă majoră a Israelului.

Ce a dus la această încercare curajoasă? De ce a eșuat și care au fost consecințele eșecului?

Regatul Iordaniei a fost înființat de britanici în 1921, la început ca emirat și din 1946 ca regat. Primul rege a fost Abdullah I, fiul regelui din Hijaz, una din cele două state care au format mai târziu Arabia Saudită. Atitudinea lui față de evrei era pozitivă, iar către sfârșitul mandatului britanic s-a întâlnit de două ori cu Golda Meir care era un fel de ministru de externe neoficial. Știm despre aceste întâlniri din cartea ei de amintiri. Prima întâlnire a avut loc în noiembrie 1947, cu două săptămâni înainte de aprobarea de către ONU a două state în Palestina. A doua a fost în 12 mai 1948, cu două zile înainte de declararea Statului Israel. Ambele au avut loc în Valea Iordanului, la Naharaim. Încercările regelui Abdullah de a se apropia de Israel au continuat și după ce Iordania a anexat Cisiordania și Ierusalimul de Est. Această politică avea mulți dușmani, în frunte cu ex-muftiul Ierusalimului, Haj Amin Al-Husseini. În 1951, timpul unei vizite la moscheea Al-Aqsa, o bandă de tineri l-au împușcat pe Abdullah I chiar în fața nepotului său, viitorul rege Hussein.

Moştenitorul tronului, Talal, suferea de schizofrenie și în curând a fost înlocuit de fiul său, regele Hussein. El a fost încoronat în 1953, la vârsta de 17 ani. Regele Hussein a fost și mai pozitiv față de Israel ca bunicul său. Marea lui greșeală a fost că a semnat un pact bilateral de apărare cu Egiptul în 1967. Ca urmare el a atacat Israelul alăturat Egipt și de Siria, pierzând în numai două zile (nu șase!) întreaga Cisiordanie, inclusiv Ierusalimul de Est. Aceasta a stârnit furia palestinienilor.

Regele era în contact direct cu israelienii încă din 1963. În 1965 s-a întâlnit cu Golda Meir, între 1967-1973 s-a întâlnit din nou și cu Golda Meir și cu Moshe Dayan. Culmea, în 25 septembrie 1973, cu două săptămâni înainte de izbucnirea războiului de Iom Kipur, a venit în Israel în taină ca să o avertizeze pe Golda Meir că în curând Egiptul și Siria vor ataca Israelul. Din păcate, guvernul israelian în frunte cu Golda Meir, bazat pe informații eronate, nu i-a dat crezare. Hussein a transmis întregul program de război și la CIA, însă Henri Kissinger nu a găsit timp să-l citească!

În Războiul de Iom Kipur Iordania nu a participat la atac. Regele Hussein a continuat să se întâlnească cu liderii israelieni. După 1974, noul său partener a devenit Ițhak Rabin. După câteva încercări nereușite, o ocazie de a încheia un tratat de pace s-a ivit în 1987, dar a fost ratată. Tratatul de pace a fost semnat abia în 1994, în timpul celui de al doilea mandat al lui Ițhak Rabin ca prim ministru.

Spre deosebire de tratatul de pace care a rezolvat doar relațiile dintre cele două țări, acordul de la Londra din 1987 trebuia să rezolve și problema palestiniană. Acordul a fost semnat în cea mai mare taină nu numai față de dușmanii celor două țări, ci chiar și față de cetățenii lor – nici măcar primul ministru al Israelului nu a fost informat. Cei doi reprezentanți al Israelului au venit fiecare separat. Yossi Beilin, secretarul de stat al ministerului de externe a venit deghizat, iar mașina care l-a luat de la aeroport a fost condusă de Efraim Halevy, unul din cei mai înalți demnitari ai Mosadului, care urma să devină șeful Mosadului și avea și cetățenie britanică. Al doilea era Shimon Peres. Hussein a venit împreună cu primul ministru. Acordul trebuia ratificat de cele două parlamente.

La întoarcere, după cum stabilise cu regele, Peres i-a trimis documentul Secretarului de Stat George Shultz, ca el să fie prezentat ca un acord american. Lui Șamir nici măcar nu i-a arătat documentul, doar i-a povestit despre el. Însă Șamir l-a primit de la Shultz. Oricum, acordul nu avea nicio șansă de a fi implementat, pentru că Hussein nu a reușit să impună această soluție iordanienilor și cu atât mai puțin palestinienilor.

Din punct de vedere pur juridic, Shimon Peres a încălcat o serie întreagă de legi referitoare la securitatea națională, activând fără știrea primului ministru Șamir, cât și a întregului guvern. După ce a primit documentul, Șamir l-a prezentat guvernului care a votat contra. Fapta lui Peres poate fi considerată un act subversiv, o infracțiune extrem de gravă. Numai datorită calmului lui Șamir ea nu s-a transformat într-un scandal cu rezultate devastatoare.

Șamir i-a urmat lui Menachem Beghin la conducerea Likudului și a fost prim ministru în anii 80 – 90. Înainte de întemeierea statului Israel, el a fost șeful organizației clandestine Lechi, urmașul lui Iair care a fost asasinat. Mai târziu el a fost un agent important la Mosad și apoi a intrat în politică.

Șamir a hotărât să împiedice ratificarea acordului. Cu toate că Șamir și Peres aparțineau aceluiași guvern, ei conduceau două partide opuse. Șamir l-a trimis pe omul lui de încredere, Moșe Ahrens, să explice secretarului de stat, George Shultz, că Israel se opune vehement la inițiativa SUA de a organiza o conferință de pace în Orientul Mijlociu. După ce Iordania s-a debarasat definitiv de Cisiordania în 1988, „opțiunea iordaniană” a devenit irelevantă și a fost dată uitării.

În continuare, după schimbări politice în Israel și după Primul Război din Irak, în octombrie 1991 s-a întrunit la Madrid o conferință internațională de pace. Israelul a acceptat întrunirea cu condiția să nu se negocieze, ci să rămână doar la nivel de discursuri. Au participat conducătorii țărilor implicate, printre care premierul Șamir și președintele SUA, Bush (tatăl). Conferința a adoptat principiile de bază ale „Acordului de la Londra”, astfel că la Madrid a participat o delegație mixtă palestino-iordaniană. Dar această opțiune a fost ștearsă definitiv un an mai târziu, în 1992, când noul guvern israelian de stânga, în frunte cu Ițhak Rabin, a recunoscut Organizația pentru Eliberarea Palestinei ca pe reprezentantul legitim al palestinienilor. Aceasta a dus în anii următori la cele două acorduri Oslo, care trebuiau să aducă pace, dar au eșuat.

În 26 octombrie 1994 premierul Israelului Ițhak Rabin și regele Iordaniei Hussein au semnat Tratatul de Pace între cele două țări. Acest tratat este respectat riguros de către ambele părți: regele Abdullah al II-lea al Iordaniei (fiul lui Hussein), precum și Netanyahu, Bennett și Lapid, cu care regele s-a și întâlnit săptămâna trecută.

Bibliografie:

Documentele și fotografiile au fost publicate de Arhivele Naționale ale Israelului.

Descrierea evenimentelor se bazează pe memoriile publicate de participanți.