Fiind în vacanță și având la capul patului vreo șapte cărți proaspăt cumpărate, deși mi-am jurat că nu voi mai face acest lucru din lipsă de spațiu, mi-am luat inima-n dinți și am încercat să le găsesc loc. Și dacă tot trebuia să le aranjez, mi-am zis să le pun cât de cât pe categorii, adică după scriitori și după… neam. Cele englezești împreună, la fel cele israeliene și nu numai Amos Oz care ocupă un spațiu separat, nordicii – recunosc, sunt polițiste, precum și cele zece volume de John Le Carré în engleză și în română și bineînțeles rușii, foarte mulți și nu mă refer la clasici, ci la cei contemporani. Aici vreau să dau răspunsul la întrebarea din titlu. Este simplu – le citim.

Sunt dintre cei care de la bun început au condamnat intervenția rusă în Ucraina. Chiar dacă știu că ucrainenii nu sunt neprihăniți, agresiunea este agresiune și trebuie respectate și strădaniile ucrainenilor pentru democrație. Am fost de acord și cu sancțiunile economice impuse Rusiei, cu toate că îmi dădeam seama de la început – am și scris de altfel – că vor avea efect de bumerang și vom suferi și noi.

Nu sunt însă de acord cu exagerarea sancțiunilor, excluderea totală, fără alegere, a unor personalități din viața publică, a unor reprezentanți ai culturii, sau chiar ai sportului rusesc. Desigur, dacă unii dintre ei își exprimă sprijinul față de război, de Putin, sau de metodele folosite, ei trebuie blamați, dar accept și apreciez în continuare oamenii de artă și de cultură care au rămas în Rusia și chiar dacă nu au adoptat o atitudine deschis critică față de actualul regim (e și greu, ținând cont de sancțiunile care i-ar aștepta), își continuă acolo viața.

Spre norocul nostru, și alții gândesc în aceeaşi logică şi editurile noastre publică multă literatură rusă, astfel că avem prilejul să cunoaștem scriitori cu totul excepționali care își aleg subiecte din domenii mai puțin cunoscute de noi, printre ei o întreagă pleiadă de femei-scriitoare. Ceea ce vreau să subliniez este că ele nu scriu o literatură feministă, dar sigur că printre eroii cărților lor se află femei puternice, cu caracter complex și care-și croiesc drum în viață prin forțe proprii.

Desigur, una dintre cele mai cunoscute este Ludmila Ulițkaia; bănuiesc că lumea cunoaște cărțile ei, de aceea nu mă voi opri la ea.

Voi începe cu Guzel Iahina, o scriitoare de origine tătaro-germană care în două din romanele sale s-a inspirat din istoria celor două popoare – tătarii din Rusia (nu din Crimeea, deși soarta acestora probabil a fost aceeași) și minoritatea germană de pe Volga, ambele fiind decimate de politica stalinistă. Cartea de debut a Iahinei, Zuleiha deschide ochii, pe care o recomand cu căldură celor care încă nu au citit-o, ilustrează ideea descoperirii libertății interioare chiar și în cele mai grele împrejurări. Îți pierzi familia, casa, bunurile, trăiești în condiții mizerabile, nu știi dacă vei supraviețui, dar îți găsești libertatea și aprecierea de sine, constată autoarea.

Copiii de pe Volga este istoria efemerei Republici Sovietice Socialiste Autonome a Germanilor de pe Volga, de fapt istoria minorității germane aduse în Rusia de Ecaterina cea Mare, o istorie și o poveste de dragoste scrise oarecum în stilul realismului fantastic sud-american, realitatea cu final tragic împletindu-se cu povestiri care devin legende. Și dacă prima carte a fost inspirată din povestirile bunicii sale tătăroaice, cea de a doua este viața bunicului și a tatălui său german de pe Volga, unul dintre puținii supraviețuitori ai acestei minorități distruse iremediabil de politica stalinistă.

Trenul din Samarkand, o poveste emoționantă, o luptă dusă pentru salvarea mai multor sute de copii vagabonzi, rămași fără părinți din cauza războiului civil și a foametei din anii 20 din zona Volgăi, demonstrează existența bunătății oamenilor chiar și în cele mai dramatice condiții, oameni de cele mai diverse medii și ocupații, cu păcate ascunse sau recunoscute, care colaborează, fac gesturi incredibile, trec peste toate obstacolele ca să-i salveze pe acești copii. O pagină de istorie puțin cunoscută, doar cei care au citit Poemul pedagogic al lui Makarenko au întâlnit într-un alt context problema copiilor vagabonzi din anii 1920.

Narine Abgarian este o scriitoare armeancă. Inițial, autoare de literatură pentru copii, romanul Din cer au căzut trei mere este descrierea unei lumi izolate și a unei societăți izolate care trăiește din viziuni și legende, iar elementele supranaturale combinate cu realitatea îi ajută pe locuitori nu numai să supraviețuiască, ci chiar să creadă că mai au un viitor.

Imaginea sumbră a locurilor în care trăiește această comunitate este îmblânzită de relațiile excepționale care există între oameni.

În sfârșit, vreau să amintesc cartea Mariei Stepanova În amintirea memoriei, o adevărată sagă a unei familii mixte, evreo-ruse, care trece prin toată istoria Rusiei din secolul XX. Romanul este o îmbinare de genuri, roman documentar, eseu și poem în proză, în care personajele, obiectele și imaginile servesc într-o încercare, uneori nereușită de a evoca și a păstra memoria trecutului.

Nu am dorit să intru în detalii, ci doar să trezesc interesul cititorilor față de această literatură care ne oferă o adevărată bogăție de gândire și sentimente. Și poate nu greșim dacă afirmăm că talgerele balanței în care punem într-unul toate știrile actuale despre Rusia și în celălalt aceste creații (și mai sunt multe altele) se vor înclina mult către cel din urmă. Aceasta trebuie să fie aprecierea noastră și speranța că, până la urmă, lucrurile se vor îndrepta.

Eva Galambos